”Dresură de lei”, de Ioana Revnic
Editura Curtea Veche, București, 2011
Moto: ”Este teribil de grea concurența cu literatura străină. Eu însumi sunt tentat să cumpăr o carte a unui mare scriitor străin, în locul alteia scrise de un autor român.” (Mircea Horia Simionescu)
Mi-ar plăcea să am măiestria Ioanei Revnic în materie de interviuri. Dacă am fost încântat de cea mai recentă carte de interviuri a ei, cele purtate cu Alex Ștefănescu, am căutat neapărat să citesc și precedenta ei carte de același gen, publicată în 2011 la Editura Curtea Veche. Aici nu e vorba numai de Alex Ștefănescu (deși cartea începe chiar cu acest critic literar). Avem convorbiri interesante cu Eugen Simion sau Nicolae Manolescu, cu Mircea Horia Simionescu sau Augustin Buzura, cu Nicolae Breban sau Emil Brumaru, cu Emil Hurezeanu sau Ana Blandiana. Ba chiar sunt câteva întrebări care nu au mai primit răspuns (puse lui Grigore Vieru, Eugen Negrici, Mircea Dinescu și Valeriu Anania), fie pentru că cel care trebuia să o facă nu mai este în viață, fie din cauza unei amânări sine die.
Desigur, e bine să cunoști personajele reale despre care citești. Cum eu m-am apropiat de literatura română de doar câțiva ani, știam personajele, dar nu știam ce le putea pielea, ca să mă exprim mai puțin elegat. Pe Alex Ștefănescu îl cunoșteam din cartea menționată mai sus, iar multe dintre răspunsurile de aici le repetă și acolo, mult mai pe larg. Nu înseamnă că nu mi-a făcut plăcere să citesc un personaj atât de pitoresc, de amuzant și cu multă experiență de viață. Și dacă este să iau un pasaj pe care să îl repet aici, este cel despre literatura proastă, pe care a întâlnit-o și Alex Ștefănescu în multele sale lecturi și pe care nu a evitat-o. De altfel, am avut această discuție și cu reprezentanții unor edituri, dar și cu alți bloggeri literari: trebuie scris despre cărțile proaste? Eu consider că trebuie în continuare să scrii și despre cărțile sau filmele care nu ți-au plăcut, pentru ca editurile să știe că nu merită nici măcar publicate (unele dintre ele, anyway), iar autorii să știe că au greșit, unde au greșit, măcar dintr-un punct de vedere al unui cititor. Același lucru spune și Alex Ștefănescu, care spune în discuția cu Ioana Revnic:
”Mulți cred, în mod greșit, că o asemenea literatură trebuie ignorată, că cea mai bună formă de sancționare a ei este să nu o iei în considerare. Eu nu cred că este suficient să faci abstracție de ea, pentru că această literatură își face publicul ei și are mai mulți cititori decât literatura bună. Trebuie spus permanent, trebuie denunțat faptul că este o literatură fără valoare și o literatură ridicolă. Dar mai scriu despre aceste cărți și dintr-un alt motiv: din cauză că îmi place spectacolul, sunt un om al spectacolului și se poate râde pe seama acestor cărți, nu pe seama autorilor.”
Nu toată lumea este atât de implicată într-un interviu (și atât de amuzantă) precum Alex Ștefănescu. Nu trec multe pagini și dăm peste astfel de exemple ale seriozității și distanței față de interlocutor și, de ce nu?, față de publicul cititor. Două exemple alese la întâmplare aproape: Nicolae Manolescu este un teoretician exact, foarte exact și care cântărește foarte bine orice cuvânt pe care îl rostește. Este și amuzant când situația o cere, dar de cele mai multe ori distant și care vorbește ca o enciclopedie literară despre orice îl provoacă Ioana; Mircea Horia Simionescu pare la fel de distant, este didactic și serios, dar imediat cum discuția se prelungește, se deschide la rândul său și ”scapă” afirmații și curiozități, inclusiv cea despre credința sa:
”Nu sunt ateu, nici credincios (deși obișnuiam să merg în câte un pelerinaj la Mănăstirea Dealu unde este înmormântat capul lui Mihai Viteazul și să particip cu respect la slujbe), nici necredincios. Sunt un contestatar al unor lucruri pe care nu mi le explic. Voi rămâne un nedumerit o viață întreagă, căci nu am priceput pe de-a-ntregul ce este cu forța supremă, dacă există sau nu există. Este foarte fertilă această poziție pentru literatură. În fața unui filosof sau a unui teolog mă retrag, căci nu sunt pregătit să intru în discuții contradictorii despre dogme. Însă mă tot întreb cum de a făcut Dumnezeu lumea asta cu atâtea imperfecțiuni și în atâtea zile. Trebuia să fi fost bine odihnit și, când s-a apucat de treabă, să o termine repede și cu toată forța…”
Desigur, sunt și oameni mai puțini serioși, mai ludici într-un interviu. Așa mi s-a părut, de exemplu, Emil Brumaru (pe care îl știam astfel și din aparițiile sale de la diferite evenimente), care povestește savuros despre viața lui amănunte amuzante, erotice, literare. Iată un posibil viitor partener pentru un volum de interviuri, Ioana Revnic. El merită să se povestească. Mi-au plăcut, de asemenea, și interviurile cu Emil Hurezeanu, pe care nu îl știam drept om cu istorie literară importantă în spate, dar și cu Ana Blandiana, pe care o admir foarte mult. Iată ce spune ea despre lecturile din propria copilărie:
”Deși aveam note foarte mari, nu cred că eram un elev model, căci foloseam orice minut disponibil, inclusiv în timpul orelor, ca cititul a fost pentru mine, încă de la sfârșitul copilăriei, un adevărat viciu, care nu scăpa nepedepsit, pentru că mama încerca să mi-l țină în frâu, să-l mențină între limite rezonabile. Îmi ascundea cărțile, ca să mă oblige să ies la joacă, se trezea noaptea și venea să-mi stingă lumina, obligându-mă să dorm.”
