”Manasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată”, de Sjon
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2020
Traducere din limba islandeză și note de Ovio Olaru
În 2013, Sjon publica în limba islandeză acest roman, înainte ca orice semn al pandemiei viitoare să existe pe Pământ. Apariția traducerii românești vine cum nu se poate mai potrivit, într-un an în care pandemia de coronavirus a cuprins întreaga planetă și, dincolo de aspectele medicale sau sociale, oamenii încă se apleacă asupra cărților. Cele despre pandemie, după cum spuneam zilele trecute, ocupă sau vor ocupa treptat interesul publicului (să nu uităm de succesul în vânzări a ”Ciumei” lui Camus), iar ”Manasteinn” este, din acest punct de vedere, un volum extrem de actual.
Mare parte din scenele din acest volum se defășoară în lunile octombrie-decembrie 1918, când gripa spaniolă ajunge treptat și apoi atacă puternic Islanda, iar locuitorii capitalei Reykjavik trebuie să-și schimbe treptat obiceiurile de până atunci, așa cum face (sau cum ar trebui să facă) toată lumea când se află în preajma unei pandemii. Printre ei, tânărul de doar 16 ani, Mani Steinn, a cărui viață se împarte între mansarda insalubră în care locuiește, cinematograf și străzile unde își oferă trupul contra bani. De altfel, romanul începe brusc, cu o scenă erotică homosexuală, prilej pentru a ne întreba de la primele pagini încotro vom ajunge și ce fel de roman vom citi.
Sigur, Mani Steinn este doar un personaj între atâtea altele aflate în centrul epidemiei de gripă spaniolă, dar prin intermediul său Sjon alege să ne povestească felul în care Islanda a intrat și a supraviețuit acesteia. Mani Steinn este, în primul rând, un tânăr îndrăgostit. Sigur, el este nevoit să cedeze pasiunilor sexuale ale altora, dar o frumoasă nălucă feminină, Sola Gubd, îi bântuie gândurile și îi înseninează zilele. Este o fată cu alură de vedetă de film, acea Irma Vep din unul dintre cele mai apreciate filme din epocă, Les Vampires, de Louis Feuillade, interpretată de nemuritoarea Musidora. Dragostea lor pare imposibilă (iată o nouă temă a romanului), dar există uneori și speranță, și dorința de a fi bine, iar speranța înseamnă și iubire:
”El știe totul despre ea, ea știe numai acest lucru despre el.” (pag. 108)
De asemenea, un alt aspect interesant al romanului este și pasiunea personajului principal pentru cinematografie – a văzut sute de filme (și el spune că a devenit astfel un mult mai bun observator al oamenilor), la cele două cinematografe ale orașului, care au devenit, real sau nu, adevărate focare ale răspândirii gripei (deși aceasta a fost adusă de marinarii sosiți din Danemarca):
”Și odată ce doctorul s-a convins că cinematografele sunt responsabile de răspândirea bolii, reușește să aranjeze, prin conducerea Autorității pentru Sănătate Publică, să fie dezinfectate cu atenție și să fie făcut un anunț public:
”Astfel încât oamenii să stea și să se gândească cu atenție la ce fel de instituții sunt acestea, ce se petrece în ele și dacă e dezirabil să le viziteze.”
Pentru că doctorul Garibaldi se străduiește de multă vreme să-și avertizeze concetățenii în privința pericolelor mersului la cinematograf.” (pag. 109-110)
Era inevitabil ca Mani Steinn să nu se infecteze, date fiind interacțiunile sale, dar reușește să scape după zile în care a bolit și în care a avut halucinații, urmând ca apoi să-și ofere ajutorul la noul spital al orașului și să supraviețuiască vremurilor deloc prielnice pasiunilor sale. Chiar dacă el e însă protagonistul ”uman”, totul se învârte însă, din punctul meu de vedere, în jurul epidemiei și observăm aici tiparele evoluției fiecărei pandemii, inclusiv a celei pe care o trăim astăzi: mai întâi, în primele momente, epidemiile/pandemiile sunt luate mereu în derâdere de oameni, care le minimizează efectele până e prea târziu:
”Articole publicate în ziarul din Reykjavik conțin declarații ale unor respectați medici danezi, care susțin că simptomele bolii nu par mai serioase decât cele întâlnite la gripa obișnuită și că nu există nici un motiv de-a apela la măsuri de prevenție drastice și scumpe, din moment ce rata mortalității se află în limite acceptabile. Autoritatea pentru Sănătate Publică a Islandei susține această poziție și sfătuiește populația să ia aceleași măsuri pe care le-ar lua în mod normal în cazul epidemiei anuale de gripă. Unele voci susțin că epidemia nu ar trebui luată deloc în seamă, în ciuda lamentațiilor danezilor, care se lasă conduși de alte legi decât urmașii islandezi ai lui Egill Skallagrimsson.” (pag. 37-38)
Apoi, totul se schimbă și se iau măsuri drastice, se închid locurile presupuse a fi focare (în cazul de față, cinematografele), se identifică simptomele și se reorganizează activitatea spitalicească. Din săptămână în săptămână, tensiunea e tot mai mare, mai dramatică. Pe măsură ce epidemia se instalează în capitala islandeză, și umbrele, tensiunile din jurul personajelor principale se acutizează. La un moment dat chiar, romanul pare a se desprinde de pandemiei și să intre într-un context mai filosofic, dar ne dăm seama rapid că e vorba doar despre halucinațiile și tulburările acestui băiat, pricinuite de boală. Atmosfera ne aduce aminte carantinare, de starea de urgență:
”Ușile prăvăliilor nu se deschid și nu se închid – nimeni nu intră, nimeni nu iese din ele –, nimeni nu vine de la muncă, nimeni nu merge la muncă.
Nimeni nu dă bună ziua și nimeni nu urează noapte bună.” (pag. 58)
Chiar dacă e vorba totuși de un roman de ficțiune (cu o oarecare influență autobiografică, vom descoperi la final de ce), cartea lui Sjon are o puternică valoare documentară, imaginile din Islanda și Reykjavik fiind împrumutate din realitatea epocii. Să nu uităm, de asemenea, că gripa spaniolă s-a suprapus, în istoria Islandei și a lumii, cu două alte evenimente foarte importante: finalul primului război mondial și proaspăta suveranitate a țării, obținută după secole de dependență de Danemarca.
În plus, ”Manasteinn” este un roman care are multe componente, multe feluri de a-l categorisi, multe subiecte pe care le tratează. Unii i-ar putea considera un roman despre istoria Islandei sau despre istoria cinematografiei, alții că este o carte care tratează homosexualitatea, promiscuitatea sau sărăcia. Eu îl consider mai degrabă o carte sinceră, scrisă în 2013 și tocmai de aceea atât de bună: pentru că ne înfățișează realitățile unei pandemii foarte dure, catastrofale, fără să știe că urmează o alta la fel de dificilă. În plus, vine cu cel puțin un mesaj foarte puternic: oamenii cei mai buni, oamenii dezinteresați nu sunt mereu asemenea noastră, așa că nu trebuie să judecăm o persoană în funcție de convingerile sale de orice fel, ci după felul în care se comportă în societate, la greu; acel om vă poate salva.
”Dacă dragostea ar fi mai multă și mai puternică, fiecare dintre cei care au pierdut pe cineva drag ar găsi un sprijin neînnoit și prietenie. Și dacă valul imens de suferință ar face ca oamenii să dobândească mai multă pricepere în a împărți bunătate semenilor lor și în a arăta mai multă dragoste și afecțiune ca înainte înseamnă că trecerea lui n-a fost în zadar.” (pag. 91-92)
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Cărturești.ro.
(Sursă fotografii: Polirom.ro, The Guardian)
