Din nou in Provence, de Peter Mayle

Prin urmare, Peter Mayle  descrie experienta de viata  a englezului – ca urmare a parasirii Albionului umed, rece, incetosat si relocarii sale in insorita Provence, mai precis in satul Luberon – departamentul Vaucluse.

Si aceasta pentru ca, ne spune autorul, « Intotdeauna am considerat Provence unul dintre cele mai sanatoase locuri din lume. Aerul este curat, clima este uscata, fructele si legumele proaspete se gasesc din abundenta, se gateste cu ulei de masline, nu exista stress – mai rar sa fie concentrate in acelasi loc atatea conditii favorabile. »

Cazat la adresa lui fericita din raiul pamantean, scriitorul ne impartaseste gandurile si sentimentele sale de fericire pura : « Sa-ti incepi o zi calduroasa in Luberon stand pe o terasa cu o ceasca de café crème, auzind bazaitul albinelor in pajistea cu levantica si avand in fata ochilor verdele stralucitor al padurii este mai placut decat sa te trezesti dintr-odata bogat. »

Cu un deosebit simt de observatie, cu un simt al umorului specific britanic, cu o placere si uimire pline de candoare in cultivarea relatiilor interumane in noul sau mediu social, cu un interes mereu viu si cu un apetit pe masura fata de binecuvantarile gastronomice ale regiunii, Peter Mayle ne impartaseste pe parcursul a 19 capitole, impresii si experiente bogat colorate, care starnesc deopotriva curiozitatea si zambetul.

Curiozitatea, pentru ca aflam pas cu pas, cum englezul distant si scortos ajunge « sa aiba aerul unor localnici » din Provence : « Cu cat ma gandeam mai mult la acest lucru, cu atat imi dadeam seama ca trebuie sa ne fi schimbat. Eu n-as zice ca am capatat aerul unor localnici, dar exista o multime de diferente intre stilul nostru vechi de viata si cel nou, iar noi nu am facut decat sa ne adaptam. N-a fost greu. Majoritatea schimbarilor din felul nostru de trai au avut loc treptat, intr-un mod placut, aproape imperceptibil. Si cred eu, toate schimbarile au fost spre bine. ».

Zambetul, ba chiar si hohote de ras starnesc situatiile pline de inedit si  de haz de care are parte autorul, pas cu pas, in procesul de asimilare in Provence.

Incepand cu « O afacere cu trufe », in care are parte de exemplificari si instruiri privind detectarea si culegerea mult ravnitelor si exorbitantelor ciuperci cu ajutorul cainilor antrenati special, ba chiar si cu ajutorul calificat al porcilor (« Va fi un progres remarcabil in tehnica de detectare a trufelor – le super-cochon »), despre care experienta –imortalizata cu camera de filmat -ne relateaza cu mult umor in pasajul urmator : « Furgoneta se cutremura.  Isi facu aparitia, putin cate putin, profilul roz, murdar, al unui porc. Batranul trase mai tare si monstruosul animal incepu sa se balabane, coborand pe rampa. Isi scutura urechile si clipea din ochi. Aproape ca ma asteptam sa urmeze exemplul stapanului si sa ranjeasca spre camera, dar ramase in soare, placid, maret, neafectat de statutul de vedeta. – Anul trecut, spuse Alain, porcul asta a gasit aproape trei sute de kilograme de trufe. Un bon paquet ! Nu-mi venea sa cred. Ma uitam la acea creatura care castigase intr-un an mai mult decat majoritatea directorilor executivi din Londra si totul fara sa beneficieze de un telefon i masina »

Continuand cu povestea « Broastelor cantatoare din St. Pantaléon”, despre care autorul se intreaba “Dar cum sunt antrenate broastele raioase si cum arata omul care isi consacra timpul pentru o asemena indletnicire ? » si mai ales cum vor reusi aceste broaste sa evolueze  interpretand La Marseillaise ? » « Si acesta era doar inceputul. Intrucat anul 1992 se apropia vertiginos, monsieur Salques compunea un opus complet original – un imn national pentru tarile din Piata Comuna. » Despre problema acestui imn, autorul ne spune ca are mare indoieli. « Daca democratii din Bruxelles au nevoie de ani de zile pentru a cadea de acord in probleme simple ca, de exemplu, culoarea pasaportului sau concentratia acceptabila de bacterii in iaurt, ce speranta poate exista ca ei sa ajunga la un consens in privinta unei melodii, mai ales a unei melodii cantate de broaste raioase ? Ce ar spune doamna Thatcher ? De fapt eu stian ce ar spune doamna Thatcher – « Broastele raioase trebuie sa fie britanice », dar nu voiam sa amestec arta cu politica, asa ca am pus singura intrebare fireasca : – De ce sa se recurga la broaste raioase ? Monsieur Salques se uita la mine de parca faceam pe prostul. – Pentru ca, spuse el, acest lucru nu s-a mai facut niciodata ! »

Continuand cu problema ipohondriei extinsa in Provence, ajungand la capitolul « Cum am trecut pragul celor cincizeci de ani fara sa depasesc limita de viteza », in care sotia ii declara autorului « Implinesti o jumatate de secol. Avand in vedere cat vin bei, e o performanta ca ai ajuns la varsta asta. » si unde suntem martorii unui ospat aniversar pantagruelic, prelungit si descris cu o savoare de care numai un super gurmand e in stare, ajungem la capitolul « Curs de gastronomie cu un gurmand » – cateva pagini din care avem multe de invatat despre mancare si bautura si mai ales despre cum trebuie sa le onoram.

Am aflat o multime de lucruri noi si interesante din acest spumos volum : cum arata societatea si traiul relativ patriarhal din Provence, o enclava in isteria vietii contemporane, care este specificul gastronomic al zonei, cum trebuie sa mananci, cum trebuie sa bei, ce este absintul, ce este pastis-ul, marc-ul, soiurile locale de vin, cum iti faci prieteni, cum te porti cu ei, etc, etc.

Retete sociale, retete culinare… Extraordinare toate. Si descrise in cel mai parfumat si colorat mod, in care – practic – iti lasa gura apa. Si – nu-i asa – permanent avem de-a face cu o paralela englez – francez. Mai ales la capitolul mancare. Iata ce ne comunica autorul prin gura lui Régis : «  Trebuie sa ma simt bine cand mananc, spuse el, si nimic nu este mai confortabil decat tinuta sport. Si apoi… trase de elasticul de la pantaloni…poti sa faci loc pentru o a doua portie. Trés important. Ranji si ridica paharul. Pentru Anglia si pentru englezi in masura in care gatesc numai pentru ei. » « Régis ii studiase pe englezi si obiceiurile lor legate de mancare. In timpul cinei ne-a spus unde gresim noi, de fapt. ». « Totul incepe, ne-a spus, din pruncie. Bebelusul englez este hranit cu un terci insipid, asemanator cu pasatul care se da puilor de gaina, sans caractère, sans goût. Copilasul francez, chiar inainte de a-i iesi dintii, este tratat ca o fiinta omeneasca, cu gusturi rafinate. Drept marturie, Régis ne descrise meniul oferit de Gallia, unul dintre producatorii renumiti de hrana pentru copii. El includea creier, file de calcan, pilaf de pui, ton, miel, ficat, vitel, gruyère, supe, fructe, legume, budinci de gutui si afine, crème caramel, si fromage blanc. Toate astea si multe altele, spuse Régis, inainte de a implini copilasul optsprezece luni. In felul acesta, cerul gurii este antrenat »

Ma gandeam – ce bine mi-ar prinde sa imi pot schimba locatia pe glob, sa-mi pot reaseza fiinta, viata, placerile, intr-un mediu cat mai potrivit inclinatiilor si aspiratiilor mele. E nevoie insa de cateva mari libertati, de care insa oamenii – in general – nu dispun : libertatea – sau mai bine zis – independenta financiara, libertatea – sau eliberarea de restrictive obligatii sociale  (familie, afaceri) si libertatea spiritului. Aproape toate insa depinde de independenta financiara, o potenta care le rezolva pe toate celelalte soiuri de libertati necesare

Peter Mayle insa este un scriitor si notorietatea lui locala se implineste prin aceasta profesie ; pe de alta parte insa, si notorietatea zonei si a locuitorilor sai  creste prin prezentarea ei in cartile sale. Dupa cum spune autorul « Ceea ce face ca viata de sciitor sa fie demna de trait este satisfactia de a descoperi ca ai reusit sa oferi cateva ore agreabile unor oameni pe care nu-i cunosti. Iar daca unii dintre ei iti scriu ca sa-ti spuna acest lucru, placerea de a primi scrisorile lor este echivalenta cu aplauzele la scena deschisa. Te recompenseaza pentru toate chinurile. »

Pare o carte usurica, se citeste repede, cu placere si cu zambet. Pare doar usurica, Nu este ! Peter Mayle isi traieste propriul vis, insa cu ochii deschisi, cu mintea ascutita brici, cu toate simturile la panda si cu un condei elegant, talentat si plin de umor. In viata plangem mai usor decat radem. Desi ne usureaza stresul, plansul de stoarce de vlaga, ne oboseste ficatul si ne urateste. Rasul este acel miraculos medicament, care ne infrumiseteaza pe dinafara si ne vindeca in interior. Eu imi doresc sa rad cat mai mult ! Cu placere si cu folos !

Interviu cu Peter Mayle: