Carti Carti de istorie

Din istoria creștinismului timpuriu: Ce s-a pierdut din creștinism, de Bart D. Ehrman

”Ce s-a pierdut din creștinism. Bătăliile pentru Scriptură și credințele pe care nu le-am cunoscut”, de Bart D. Ehrman
Editura Humanitas, București, 2018
Traducere din engleză de Cornelia Dumitru

Ceea ce cunoaștem astăzi din creștinism și ceea ce creștinii utilizează în tradițiile periodice sunt foarte depărtate de primele practici și credințe apărute în primele secole ale erei creștine. Multe dintre practicile curente s-au stabilizat după sinoadele ecumenice, altele s-au dezvoltat și au rămas în vigoare după ce Părinții Bisericii au reușit să le impune în urma unor conflicte de decenii și secole, purtate de obicei în scris, cu așa-numiții eretici, care nu erau decât oameni care aveau alte idei, simțeau altfel ”religia” și creștinismul. De altfel, una din întrebările contrafactuale pe care le tot repetă Bart D. Ehrman în acest volum este ”ce-ar fi fost dacă” o altă idee, posibil acum considerată eretică, ar fi avut întâietate. Probabil nici nu ne-am fi dat seama, pentru că acea idee ar fi considerată acum ”creștină” și toate celelalte eretice, inclusiv cea de acum. În schimb, ”gruparea victorioasă” pare să fi impus credința că propriile concepții au fost dintotdeauna cele ale majorității creștinilor din toate timpurile, iar despre erezii se discută foarte rar și acestea se studiază doar de către specialiști și studenții de la teologie.

Chestia este că noua religie, prin toate formele ei ajunse în fața credincioșilor, trebuia să răspundă la foarte multe întrebări, unele foarte serioase, altele aparent banale, toate importante în încercarea de a-i defini trăsăturile, caracteristicile. Chiar dacă voi lungi această prezentare, voi prelua din cartea lui Bart D. Ehrman o parte din aceste întrebări esențiale:

”Ce trebuia să creadă cineva despre Dumnezeu ca să fie drept înaintea lui? Că el e Dumnezeul suprem mai presus de toți ceilalți zei? Că el e singurul Dumnezeu și că nu există alții? Că a creat lumea? Că până acum nu s-a amestecat deloc în lume? Că a creat răul din lume? Că e complet separat de rău? Că a inspirat Scripturile ebraice? Că o zeitate mai mică a inspirat aceste Scripturi? Ce trebuie crezut despre Isus? Că a fost om? Înger? O ființă divină? A fost un zeu? A fost Dumnezeu? Dacă Isus e Dumnezeu și Dumnezeu e Dumnezeu, cum putem fi monoteiști care cred într-un singur Dumnezeu? Iar dacă Duhul e tot Dumnezeu, oare nu avem trei Dumnezei? Nu cumva Isus e Tatăl însuși venit pe pământ spre mântuirea lumii? Dacă da, atunci când se ruga la Dumnezeu, Isus vorbea cu sine însuși? Și cum a adus Isus mântuirea? Ascultând de învățăturile lui publice care, dacă sunt urmate, asigură calea spre viața veșnică? Sau de învățăturile lui secrete, hărăzite doar elitei spirituale, a căror cunoaștere potrivită constituie cheia unirii cu Dumnezeu? Modul lui de viață, imitat de adepți care, asemenea lui, trebuie să renunțe la tot ce au de dragul Împărăției? Moartea lui pe cruce? A murit Isus pe cruce? De ce-ar fi murit pe cruce?” (pag. 159-160)

Volumul ”Ce s-a pierdut din creștinism” îmbină cercetarea istorică și cea teologică, pentru a ne dezvălui cât de disputate erau teoriile și ideile religioase în primele secole de după apariția creștinismului, mai ales în ceea ce privește prezentul și viitorul noii religii. Accentul se pune, după cum e normal, pe descoperirile arheologice – destul de puține în ceea ce privește ”ceea ce s-a pierdut”, pentru că proto-ortodocșii care s-au impus în creștinism au distrus cât mai mult din scrierile sacre ale primelor secte creștine considerate apoi eretice –, dar și pe scrierile care au fost incluse apoi în Noul Testament, varianta definitivă.

Prima parte a cărții – ”Falsuri și descoperiri” – se ocupă de patru texte, provenind din antichitate sau din secolele trecute, importante pentru ”reconstruirea” creștinismului timpuriu, dar considerate false după toate indiciile specialiștilor: Evanghelia scrisă de Petru, ucenicul lui Iisus; o relatare legendară despre Tecla, însoțitoarea apostolului Pavel; Evanghelia scrisă de Iuda Toma, posibilul frate geamăn al lui Iisus; Evanghelia secretă a lui Marcu. Fiecare text se îndepărtează în unele locuri de variantele considerate oficiale și reprezintă evanghelii sau relatări ale unor forme pierdute de creștinism. Să luăm ca exemplu Evanghelia lui Petru, care are un caracter pronunțat antievreiesc, mergând până la exonerarea lui Pilat pentru moartea lui Iisus și învinuirea totală a evreilor (de altfel, în mintea unei mari părți ale creștinilor ortodocși răsăriteni, s-a menținut această idee, ducând la un antisemitism destul de pronunțat): iudeii devin ucigașii propriului Mesia. Să nu uităm însă că suntem în primele secole creștine și că…

…”Evangheliile canonice n-au fost privite ca sacrosante sau inviolabile decât la mulți ani după ce au intrat în circulație, probabil cu excepția propriilor autori, nimeni nu le considera ”ultimul cuvânt” în ceea ce privește învățăturile și faptele lui Isus.” (pag. 96)

Descoperirile arheologice au fost foarte importante pentru înțelegerea creștinismului timpuriu. Dacă Manuscrisele de la Marea Moartă, cu mici excepții, ne ajută la reconstituirea unei secte ale iudaismului din acea perioadă, pentru creștinism, cel mai important (și mai analizat în acest volum) corpus este cel descoperit la Nag Hammadi. Iar de aici, entuziasmul a venit dinspre și spre Evanghelia lui Toma, considerată ”cea mai importantă carte necanonică descoperită până acum”:

”Un document remarcabil, un fals antic condamnat ca eretic de primii creștini proto-ortodocși și pierdut sau distrus până la remarcabila descoperire a bibliotecii gnostice din Egiptul de Sus, lângă Nag Hammadi, păstrat pentru noi ca spusele secrete ale lui Isus care, dacă sunt înțelese corect, pot aduce viața veșnică.” (pag. 118)

A doua parte – ”Erezii și ortodoxii” – trece dincolo de falsurile menționate mai sus, pentru a se concentra asupra sectelor creștine timpurii, pline de oameni de valoare și de mare erudiție, dar forme de creștinism considerate imediat după, dar și acum ”eretice”. Cele mai importante dintre ele sunt ebioniții iudeo-creștini, marcioniții anti-iudei și grupurile făcând parte din ramura mai mare a gnosticilor, contrați cu toții de o varietate de grupări proto-ortodoxe, la fel, populate de erudiți, cunoscători ai literelor și ai obiceiurilor epocii.

Să îi luăm pe rând. Ebioniții, una dintre ramurile importante ale creștinismului timpuriu, sunt caracterizați de proto-ortodocși ca fiind adepți evrei ai lui Iisus. Pentru ei, ”Isus era Mesia evreu trimis de Dumnezeul evreilor la poporul evreu ca împlinire a profețiilor poporului lui Dumnezeu”. Astfel, că erau foarte riguroși în respectarea Scripturilor ebraice (circumcizie, Sabat, mâncarea kosher), ducându-mă cu gândul la câteva dintre ”sectele” prezentate și de A.J. Jacobs în excelenta carte ”Anul în care am trăit după Biblie”. Marcioniții, în schimb, erau opușii ebioniților, considerând că Isus și creștinismul nu au nimic, dar nimic, în comun cu evreii și iudaismul. Astfel, Marcion, personaj istoric veritabil, credea că există doi Dumnezei: unul al evreilor, mânios și răzbunător, și cel al lui Iisus, din scrierile lui Pavel, iubitor și îndurător. Cea de-a treia grupare importantă, cea a gnosticilor, este cea mai greu de descifrat, pentru că deseori învățămintele și teoriile sale diferă foarte puțin de cea a creștinismului în ansamblu, și probabil nu ar fi fost descifrată niciodată complet în lipsa documentelor descoperite la Nag Hammadi. De altfel, gnosticii nu constituiau biserici propriu-zise, ci erau elitele spirituale ale bisericilor existente, interpretând textele sacre în propria manieră, fiind greu de combătut chiar în epocă.

Împotriva sectelor menționate în partea a doua, fiecare cu propriul corpus de texte fundamentale, s-au formulat apărări și ofensive de către ”proto-ortodocși”, precursorii ortodoxiei creștine. Aceștia sunt analizați pe larg în cea de-a treia parte a volumului – ”Învingători și învinși” –, cu tratatele lor polemice (cu multe acuzații de desfrânare la adresa ereticilor, exagerate sau total false – gnosticii, de exemplu, erau ascetici, își pedepseau corpul –, așa cum există acum la adresa anumitor secte protestante), cu propriile texte falsificate pentru a contracara una sau alta dintre erezii, dar și cu modalitatea prin care a fost constituit, în cele din urmă, canonul Noului Testament.

Descoperim și câteva trăsători ale proto-ortodoxiei: prima ar fi pretenția că ei reprezintă adevărul, contracarând toate celelelte secte și, în cele din urmă, având câștig de cauză; în al doilea rând, dorința de a muri pentru adevăr (deși există martiraje cunoscute și în rândul celorlalți). După cum indică Tertulian, ereticii refuză să plătească prețul suprem al credinței; în al treilea rând, proto-ortodocșii au luptat pentru impunerea propriului canon, care, odată adoptat, a devenit Biblia așa cum o cunoaștem cu toții, la catolici, ortodocși sau protestanți (diferențele sunt minore și, de cele mai multe ori, determinate de traducere):

”Credințele acceptate mai târziu ca ortodoxe sau eretice erau interpretări concurente ale creștinismului, iar grupurile care le împărtășeau erau risipite în tot imperiul. În cele din urmă, un astfel de grup s-a impus ca dominant, dobândind mai mulți convertiți decât toate celelalte, copleșindu-și adversarii și autodeclarându-se credința adevărată. Odată ce și-a consolidat victoria, s-a autointitulat ”ortodox” și a marginalizat părțile adversare ca eretice. Apoi a rescris istoria conflictului, făcând să pară că propriile idei și persoanele care le împărtășiseră constituiseră majoritatea încă din timpurile apostolice.” (pag. 284)

Foarte interesantă din perspectiva cititorului pasionat de istoria religiilor este capitolul care tratează modul de formare al Noului Testament proto-ortodox. Povestea este lungă, dar creștinii trebuie să cunoască și să accepte faptul că nu a existat întotdeauna Noul Testament, nici că acesta a fost scris de apostoli (cercetătorii au deja credința că niciun apostol – Matei sau Ioan –, nici un însoțitor al apostolilor – Marcu, secretarul lui Petru, sau Luca, însoțitorul lui Pavel – nu au scris efectiv evangheliile, ci creștini necunoscuți, dar buni cunoscători ai limbii grecești; singurele care par autentice sunt o parte din cărțile scrise de apostolul Pavel).

Primele cărți au fost scrise în jurul anului 50 e.n. (deci la 20 de ani de la moartea lui Iisus), iar ultima carte, 2 Petru, în jurul anului 120 e.n. Discuțiile cu privire la canon au fost îndelungate, timp de mai multe sute de ani și abia Atanasie, episcop al Alexandriei, a fost cel care a propus exact cele 27 de cărți neotestamentare ca fiind canon, în anul 367 e.n., într-o scrisoare anuală pe care o trimitea bisericilor din subordine, cele din Egipt. Dar chiar și așa, este curios de știut că abia la Conciliul de la Tridentin (catolic), din secolul al XVI-lea, s-a statuat oficial acest canon. Criteriile lui Atanasie și a celorlalți care au impus canonul erau în număr de patru, respectiv ”cartea” să fie: veche (scrisă nu la mult timp după Iisus); apostolică (scrisă de un apostol sau un însoțitor al acestora); catolică (acceptată și utilizată în Bisericile principale, ”catolic” fiind termenul grecesc pentru universal); ortodoxă (cel mai important criteriu, respectiv caracterul ”drept”, teologic al cărții).

Dincolo de cele menționate de mine, prea puține pentru un volum atât de cuprinzător, ”Ce s-a pierdut din creștinism” este o carte foarte interesantă pentru problematica complexă a creștinismului timpuriu, care aduce suficiente argumente istorice, arheologice pentru a-și susține afirmațiile. Chiar dacă istoricii nu sunt de acord prea des cu întrebările contrafactuale, Bart D. Ehrman sapă în documentele descoperite pentru a ne naște întrebări și a ne imagina ”cum ar fi fost dacă” o altă ramură a creștinismului inițial ar fi reușit să domine, peste veacuri, lumea.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.

Articole similare

Prin blogosfera literara (28 martie – 3 aprilie 2011)

Dan Romascanu

Prin blogosfera cinefila (4 – 10 iulie 2011)

Jovi Ene

Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă, de Sherman Alexie

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult