”The Victims Return. Survivors of the Gulag after Stalin”, de Stephen F. Cohen
IB Tauris, Londra, 2012
Istoricul american Stephen Cohen întreprinde în volumul The Victims Return. Survivors of the Gulag after Stalin[1] o analiză inedită a mediului poststalinist din perspectiva supravieţuitorilor Gulagului, pentru că, spre deosebire de Holocaust, care avea o dimensiune ucigaşă explicită, Gulagul era menit a ucide încetul cu încetul, nu înainte de a stoarce ultimele energii din vieţile milioanelor de nefericiţi şi nevinovaţi care l-au populat.
La moartea lui Stalin în Gulag se aflau 5,5 milioane de deţinuţi[2] (între 4-5 milioane de copii orfani care nici măcar nu trecuseră prin orfelinatele NKVD, fiind crescuţi de rude şi prieteni de familie şi alte milioane de deportaţi) care i-au supravieţuit lui Stalin şi au apucat să-şi spună poveştile cutremurătoare. Raportarea întregii Uniunii Sovietice de după moartea lui Stalin şi ulterior chiar a Rusiei la Gulag a fost poate cel mai delicat subiect care a dominat agenda politică internă pentru că punea sub semnul întrebării o perioada de trei decenii în care Stalin a condus cu o mâna de fier URSS, transformând-o dintr-o putere de mâna a doua într-o superputere deţinătoare a bombei atomice.
Critica perioadei staliniste lovea în multe direcţii, afectând structural fundaţia însăşi a statului sovietic. Chiar şi liderii (Hruşciov, Gorbaciov şi apoi Elţîn) dispuşi să facă paşi substanţiali în această direcţie se loveau de aceste constrângeri care s-au dovedit foarte costisitoare din punct de vedere politic (Hruşciov a fost înlăturat de la putere după un deceniu tocmai ca urmare a curajoşilor chiar dacă incompleţilor paşi întreprinşi odată cu celebrul discurs din cadrul celui de al XX-lea Congres al PCUS din 1956, iar apoi, mergând chiar mai departe, la Congresul al XXII-lea când a propus un memorial al victimelor Gulagului, ideea care nu a fost pusă niciodată în practică).
La aflarea veştii despre moartea lui Stalin au existat mai multe tipuri de reacţii din partea deţinuţilor, nu toţi s-au bucurat. Unii s-au gândit în mod logic-sovietic că se poate şi mai rău. În plus, se considera că numai Stalin ştia de nevinovăţia lor[3]. Atunci când Iuri Gastiev a aflat din ziarele oficiale care publicau buletine privind starea de sanatate a dictatorului că el suferea de sindromul respiraţiei Cheyne-Stokes şi-a dat seama că el prevestea iminentul deces şi imediat i-a lăudat pe cei doi medici britanici care au devenit astfel „mari binefăcători ai umanităţii”. Se ridică întrebarea cât din radicala schimbare de direcţie impusă de Hruşciov a fost doar un calcul politic machiavellic şi cât a fost chiar asumarea conştientă a liderului de origine ucrainiană pentru că destalinizarea l-a costat foarte scump (în ultima instanţa chiar puterea), probabil că ar fi rezistat la putere mult mai mult timp dacă nu ar fi tulburat apele.
Privind acum paşii întreprinşi de Hruşciov în direcţia destalinizării, ei par mai degrabă timizi, dar în epoca au fost uriaşi, adevărate cutremure, pentru că veneau după treizeci de ani de teroare, minciună şi deformare a realităţii. Numai Tribunalul Militar al Curţii Supreme şi Procuratura Generala a URSS aveau jurisdicţie în materia reabilitărilor care puteau fi făcute doar individual. De aceea, întregul proces de reabilitare a zek-ilor a fost unul mult prea încet raportat la uriaşele aşteptări din lagăre. Paradoxul sovietic revine încă o dată: dacă sentinţele se pronunţau în câteva minute (atât cele la împuşcare, cât şi cele „mai blânde”, la zeci de ani de Gulag), reabilitarea supravieţuitorilor lua ani de zile de demersuri birocratice.
Se pare că prima persoană care a fost eliberată din Gulag a fost chiar soţia de origine evreiască a lui Molotov, la numai o zi după funeraliile lui Stalin. A luat-o chiar el din închisoare, iar cei doi vechi bolşevici şi-au reluat mariajul întrerupt timp de cinci ani ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În aprilie 1955, s-au înregistrat 237.412 cereri individuale de reabilitare, doar 4% din ele primind un răspuns favorabil. La sfârşitul lui 1955, doar 195.353 de oameni au fost eliberaţi, dar doar 88.278 din lagăre, restul, majoritatea din domiciliile obligatorii, dintre foştii deţinuţi care-şi ispăşiseră pedepsele, dar nu aveau dreptul să se întoarcă pe „Continent”, fiind obligaţi să rămână în zone periferice (Şalamov, Guinzbrg, Soljeniţîn au cunoscut astfel de perioade) atât pentru a păstra forţă de muncă în acele regiuni, cu un climat foarte dur, în care nu s-ar fi dus nimeni să locuiască şi muncească, dar şi pentru a feri restul poporului sovietic de contagiunea anti-sovietică. Se bănuia că odată întorşi, supravieţuitorii ar fi mărturisit condiţiile groaznice în care au trăit şi moartea atâtor colegi de suferinţă. Procesul era foarte încet, făcându-i pe unii deţinuţi să afirme că „cel mai probabil voi fi reabilitat postum” (Gumilyov).
Punctul crucial a fost discursul lui Hruşciov din februarie 1956, un fel de Rubicon al Gulagului. Hruşciov a aprobat constituirea a 97 de comisii formate din 3-7 membri oficiali având puterea de a revizui pe loc sentinţele, care au fost trimise direct în lagăre, pentru că Hruşciov fusese avertizat de foşti zeki care au reuşit să pătrundă în anturajul său, spre stupefacţia ierarhiei staliniste a PCUS, că deţinuţii vor muri înainte de a primi răspunsurile la cererile lor, fiind mult prea epuizaţi fizic după ani dacă nu chiar zeci de ani de Gulag. Dar chiar întorşi, viaţa foştilor deţinuţi fusese schimbată completă, luase un alt curs. Unii dintre cei care au ajuns la vârste înaintate de 80 sau 90 de ani aveau o explicaţie amuzantă: timpul petrecut în Gulag nu se punea la socoteală!
Odată întorşi, supravieţuitorii, fiind atât de mulţi, au reacţionat diferit, în funcţie şi de psihicul uman atât de individualizat. Unii dintre ei s-au închis într-o tăcere completă, nedezvaluind experienţele nici celor mai apropiaţi membri ai familiei, de teamă ca nu cumva aceştia să fie afectaţi în mod suplimentar. Alte voci puternice au mărturisit, atât în scris, cât şi în medile unde activau. Unii s-a întors cinici şi amari, îşi pierduseră orice încredere în umanitate. Alţii, declarându-se adevăraţi comunişti, de rit leninist, au încercat şi uneori chiar au reuşit să se reintegreze în PCUS (doar jumătate din aceste cereri atât de delicate au fost acceptate)[4] Cel mai la îndemână exemplu este cel al Galinei Serebryakova, care, după ce a petrecut 21 de ani în Gulag, având doi soţi executaţi de NKVD pentru că erau nomenklaturişti de seama, a redevenit membră a Partidului.
În aceeaşi categorie se încadrează şi celebrul mareşal sovietic Rokosovsky, care avea ceva origini poloneze şi care a fost scos din Gulag de Stalin în 1941 când situaţia Armatei Roşii era disperată. Rokosovsky, devenit după 1945 un adevărat erou sovietic, a refuzat să ia parte la campania antistalinistă iniţiată de Hruşciov după 1956 chiar dacă avusese nu mai puţin de opt dinţi smulşi de organele NKVD în timpul interogatoriilor prelungite (în fapt bătăi sălbatice). Argumentul lui propagandistic: „Pentru mine, tovarăşul Stalin este sacru.”[5] Probabil că altele sunt explicaţiile refuzului sau, el ajungând la gloria postbelică datorită aceluiaşi Stalin- s-ar fi ridicat întrebarea de ce a acceptat să slujească un dictator care-l torturase?
Au mai fost şi cazuri în care copiii deţinuţilor au rămas şocaţi văzând umbrele care se întorceau şi afirmau că le erau părinţi, care arătau mai rău decât nişte cerşetori. Multe soţii au aşteptat întoarcerea soţilor şi după 1953 şi 1956, neştiind de fapt care fusese soarta lor. Este vorba de categoria familiilor care la cererile lor repetate de a şti unde se aflau soţii, primeau formularea standard „deportat 10 ani fără drept de corespondenţă.” Încetul cu încetul s-a descoperit că acest răspuns ascundea faptul că respectivul fusese împuşcat. Au există reuniri familiale atât fericite, cât şi tragice. Mareşalul Budionoîi şi-a dezavuat soţia imediat ce a fost arestată. Femeile rămase în libertate au rămas mai degrabă loiale soţilor arestaţi, în timp ce aceştia îşi găseau tovarăşe feminine fie în lagăr (mult mai greu), fie în locurile unde aveau domiciliul obligatoriu. Alteori, foştii deţinuţi bărbaţi aveau nevoie de femei mai tinere care să le facă copii, încercând cumva să recupereze timpul pierdut. În această categorie se situează chiar şi celebrul scriitor Soljeniţîn care s-a recăsătorit cu prima soţie doar pentru a se îndrăgosti de cea de a doua, care avea cu 22 de ani mai puţin!
În timpul lui Hruşciov, statul sovietic a început încetul cu încetul să-şi asume o parte din imensa vină morală şi materială, acordând îngrijiri medicale (mai ales la nivel dentar pentru că alimentaţia dezastroasă şi lipsită de vitamine ducea la scorbut, afectând dantura) foştilor zek-i, un modest spaţiu locativ celor care se întorceau şi avuseseră întregul avut confiscat odata cu arestarea şi condamnarea (de multe ori apartamentele moderne, centrale, mai bine utilate erau ocupate imediat de ofiţerii NKVD), o modestă pensie, luându-se în considerare şi timpul petrecut în Gulag, precum şi o sumă insignifiantă drept compensaţii financiare (care nu depăşea 2 salarii medii). „În anii `50 şi `60 supravieţuitorii care depuneau mărturie erau încă pro-sovietici, acuzându-l pe Stalin dar mai erau şi alţii care aduceau în discuţie momente şi personalităţi tabu precum Troţki, partidele de stânga din 1917-1918.”
În perioada 1954-64, între 700.000-800.000 de foşti deţinuţi au fost reabilitaţi, însă nomenklatura inferioară nu era deloc foarte fericită, punând piedici, îngreunând procesul, fiind bine îndoctrinată în timpul epocii staliniste, mârâind argumentul „nu iese fum fără foc” „ceva ceva tot trebuie să fi făcut” etc. Însă au existat şi membrii ai KGB sau establishmentului care, dându-şi seama de întoarcerea roţii istoriei, au avut procese de conştiinţa. Unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori stalinişti, Alexandr Fadeev[6], s-a sinucis în 1956. Spre sfârşitul vieţii, când deja nu mai era la putere, şi Hruşciov ar fi cunoscut probleme în această direcţie, însă rămâne greu de stabilit în ce măsură conştiinţa îl chinuia şi când era la putere. Pardoxal, antistalinismul asumat politic de Hruşciov după 1954 atât l-a ajutat politic, devenind numărul 1 al PCUS (înlăturându-i pe apropiaţii lui Stalin precum Molotov, Kaganovici, Vorosilov sau Malenkov, chiar dacă nu şi ucigându-i cum a făcut Stalin cu rivalii săi), cât i-a şi minat poziţia, stârnind un uriaş val de nemulţumiri din rândul nomenklaturii. În iunie 1957 la o şedinţa a Comitetului Central, Hruşciov şi suporterii săi i-au acuzat deschis pe Molotov şi Malenkov de complicitate la Marea Teroare, cei doi contrasemnând personal liste care cuprindeau 38.679 de oameni (3.167 doar într-o singură zi!) La mijlocul anilor 1950, între 50 şi 100 de anchetatori feroci ai NKVD au fost judecaţi, iar între 25 şi 30 au fost condamnaţi la moarte, iar alţi 2.370 de alţi ofiţeri activi în acea perioada au fost sancţionaţi, măsuri mai degrabă simbolice având în vedere mărimea aparatului represiv, 12 şefi de lagăre sau alţi comandanţi ai NKVD au preferat să-şi ia singuri viaţa.
În cadrul celui de al XXII-lea Congres al PCUS din octombrie 1961, Hruşciov a împins şi mai departe procesul destalinizării, vorbindu-se public despre iminenţa „unei justiţii istorice”, discursurile de condamnare au fost făcute public (nu precum a fost cazul cu celebrul Raport al celui de al XX-lea Congres, teoretic ţinut secret), tipărite în presa oficială a regimului, fapt ce-l făcea pe Soljeniţîn să afirme că demult nu mai citise ceva atât de interesant. În octombrie 1964 însă, contra-reforma avea să-l înlăture pe Hruşciov în cadrul Comitetului Central, chiar dacă în mod formal motivele erau altele, instaurandu-se un neo-stalinism conservator dirijat de Brejnev care a prelungit viaţa URSS, dar i-a făcut sfârşitul sub Gorbaciov inevitabil.
În cele două decenii cât Uniunea Sovietică a fost condusă de Brejnev, antistalinismul a fost considerat o invenţie a Vestului imperialist, preferându-se diminuarea pagubelor provocate de dezgheţul hrusciovist şi recosmetizarea trecutului stalinist, operaţiune la care matricea comunistă este atât de performantă. Mai mult, cei care fuseseră condamnaţi sub Hruşciov pentru excesul de zel, au fost eliberaţi, reluându-şi vechile grade, pensii, privilegii etc. De asemenea, procesul de reabilitare a fost sistat, noile autorităţi neostaliniste lăsând să înţeleagă faptul că oricum prea mulţi dintre deţinuţi fuseseră reabilitaţi. În septembrie 1971 când a murit Hruşciov ,s-a încercat prevenirea apariţiei foştilor zeki la modesta ceremonie funerară din cimitirul Novodeici. Doar mai vechiul lui asociat stalinist, dar şi în politicile de după 1953, Mikoian a trimis o coroana, însă recunoştinţa pe care i-au purtat-o foştii deţinuţi a fost atât de mare încât autorităţile brejneviste au fost forţate să închidă accesul publicului la cimitirul unde era mormântul lui Hruscoov pentru că acesta era mereu acoperit cu flori! Însă intenţiile lui Brejenv nu mai erau de o natură “la fel de” totalitară precum în timpul lui Stalin, de aceea foşti zek-i au fost lăsaţi în libertate, ei alimentând însă mişcarea disidenţă dar şi literatură de samizdat în care au fost publicate multe din mărturiile de prima mâna ale literaturii concentraţionare.
Subiectul crimelor din vremea lui Stalin a revenit în forţă în vremea lui Gorbaciov, chiar cu mai multă virulenţă decât în timpul lui Hruşciov, el fiind amplificat chiar de declaraţia lui Gorbaciov din 1987 „Nu putem şi nu trebuie să iertăm vreodată sau să justificăm cele întâmplate”. Acum a fost complet reabilitat şi Buharin, dar şi toţi cei care nu mai apucaseră să fie reabilitaţi în vremea lui Hruşciov[7]. În 1988, au început să fie descoperite gropile comune, iar în 1991 s-au reuşit deja identificarea a 100. Abia acum au aflat multe familii de soarta celor dragi, căci abia începând cu 1985 au început să fie publicate în presa oficială listele cu cei asasinaţi. După destrămarea Uniunii Sovietice, administraţia Elţîn a emis alte trei decrete care continuau deschiderea de dinainte de 1991. S-au reabilitat automat toţi cei care avuseseră de suferit în vremea regimului comunist după 1917, s-au recunoscut explicit suferinţele copiilor celor condmnaţi în vremea regimului comunist şi s-a stabilit o zi naţională a victimelor stalinismului. În plus, s-a acordat dreptul fiecărui cetăţean de a-şi cerceta dosarul personal în imensă arhivă a NKVD. Ca în multe alte dosare, şi în acesta, abordarea lui Putin a fost contradictorie şi fluctuantă, paşii care mergeau în direcţia condamnării crimelor staliniste fiind însoţiţi de alţii care încercau să diminueze dimensiunea criminală a regimului stalinist care, atât pentru Putin, cât şi pentru mulţi ruşi, reprezintă apogeul puterii ruse. În 2004, a fost inaugurat la Moscova Muzeul de Stat privind Istoria Gulagului, în 2007 Putin l-a vizitat personal pe Soljeniţîn înmânându-i Premiul de Stat, dar a şi participat la o comemorare a victimelor stalinismului la una din gropile comune de lângă Moscova, fiind prima dată când un şef de stat sovietic sau rus făcea un asemenea gest încărcat de simbolism. Însă noua abordare a lui Putin, care afirmă că dezintegrarea URSS a fost cea mai mare catastrofă istorică din secolul trecut, nu are cum să se preteze cu recunoaşterea crimelor Gulagului de care URSS s-a făcut vinovată. Căci crime s-au comis şi înainte de preluarea întregii puteri de Stalin şi după aceea.
În numele ideologiei comuniste, osatura Uniunii Sovietice, motivul e de existenţa. Istoricul Antonov-Ovseenko, fiul celebrului lider bolşevic care a luat cu asalt Palatul de Iarnă, şi care a fost răpus în timpul Marii Terori spunea că „Diferenţa între victime şi torţionari era absolută şi eternă.”[8] „Stalinismul a fost un capitol mare, formativ, traumatic al istorie moderne al Rusiei şi de aceea canatreste greu şi divide naţiunea după cum este cazul sclaviei în Statele Unite chiar după multe decenii de la abolirea ei.”[9]
Puteți cumpăra cartea: Books-Express.ro.
[1] IB Tauris, Londra, 2012.
[2] 70% din victimile staliniste nu făceau parte din PCUS sau din elita comunistă, fapt previzibil având în vedere dimensiunea uriaşă a represiunilor dirijate şi iniţiate de Stalin.
[3] Ca şi cum Stalin ar fi ţinut minte destinul a milioane de deţinuţi.
[4] Op. cit., pag. 63.
[5] Ibidem, pag. 67.
[6] Cunoscut si prin celebra sa carte stalinista Garda alba.
[7] Aproximativ 1 milion de oameni-reabilitările puteau fi cerute şi de rude apropiate în cazul în care cel arestat fusese executat sau murise în Gulag sau după eliberare.
[8] Pag. 83.
[9] Pag. 168.
