”Păpușa. Portretul mamei”, de Ismail Kadare
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2018
Traducere din limba albaneză de Marius Dobrescu
Pentru Kadare, a venit, se pare, timpul să-și scrie memoriile. Numai că el nu poate face (sau nu o face încă) în sens clasic și îmbracă memoria personală sub forma romanului. În ”Păpușa”, roman scris în aprilie 2013, Ismail Kadare este atipic, pentru că nu se mai ocupă atât cu istoria Albaniei, ci cu istoria personală, fiind mai mult decât un roman, ci o carte de memorii, de amintiri suave și pe alocuri triste, dominând nostalgia pentru cei apropiați, în majoritatea lor acum pierduți.
”Păpușa” este mama sa, dar se poate vorbi, prin extensie, despre un roman și o genealogie (ne-conformă) a întregii sale familii. De multe ori, imponderabilă și inexpresivă, de o greutate inexprimabilă, ea a fost în timpul vieții expresia umbrei care l-a însoțit permanent, dar cu care nu putea avea decât rareori discuții ”de oameni mari”. Era prea naivă și poate chiar prostuță (scena în care bărbatul de acum Ismail Kadare este chestionat, în preajma căsătoriei, cu privire la viitorul său ca mamă, este elocventă în acest sens), dar nu și-a pierdut niciodată încrederea și iubirea față de fiul său. Cât de valabilă este reciproca, vom constanta după lectura atentă a romanului, dar putem aprecia de la început că, scriind un roman despre mamă, este în mod sigur o dovadă clară de dragoste.
După cum cititorii lui Kadare cu siguranță știu, el s-a născut și a copilărit în orașul de munte Gjirokastra, loc care este și gazda unei bune părți a cărții. Aici, o urmărim pe mama sa – ”o fată de șaptesprezece ani intră ca soție într-o casă foarte mare.” Și, da, casa este imensă (se poate descoperi ușor pe Internet), familia este incredibil de mare, iar pentru cineva din afară este foarte greu să supraviețuiască, mai ales când adversari sunt, pe rând, și bărbatul (mai rar), dar și soacra. Păpușa, sub aparența unei soarte potrivnice, căreia i se putea împotrivi doar uneori, avea și un atu și anume situația economică, pentru că familia din care provenea, Dobi, era avută, iar cea în care a ajuns și căreia i-a purtat numele, Kadare, avea doar o casă mare aproape de centru, dar nu stăteau deloc bine din punct de vedere financiar. Alianța a rezistat – nu existau prea des discuții despre divorț în comunitate –, dar păpușa nu a fost niciodată împăcată:
”În vreme ce lacrimile mamei îmi era greu să le explic, tristețea ei mi se părea explicabilă. Și asta pentru că despre ea vorbea singură, folosind chiar o expresie care, după ce mă speriase la început, ori de câte ori mi-o aminteam continua să-mi înghețe sângele în vine: Mă înghite casa! Foarte repede am aflat că aceasta era expresia cea mai obișnuită pentru a spune că te plictisești acasă. Ceea ce nu mă oprea ca, după un capriciu pe care l-am avut o vreme, să mă torturez singur, închipuindu-mi cât de cumplit ar fi fost dacă, într-o bună zi, casei în care locuiam i-ar fi trecut prin cap să mă înghită.” (pag. 9-10)
Impresia de neadaptare continuă după ce apar primele succese literare, pentru ca apoi întreaga familie să se mute în capitala Tirana. Mobila trebuie adusă de la casa din munți, apoi acea casă este închiriată; copiii se adaptează mai bine, atrași de multele evenimente politice și culturale din capitală, în vreme ce părinții trebuie să se aline cu pierderea stâlpului de susținere al vieții, satul natal. După ce tatăl moare, mama este cea care rămâne să se adapteze, ducând pe umerii săi moartea soțului, exilul lui Ismail Kadare, prăbușirea comunismului și ultimii ani de bătrânețe post-comunism:
”Partea teatrală a personalității ei trezea în ea dorința de a epata, reprimată cu mult timp în urmă (poate când ofițerul german îi furase parfumul), și această dorință secretă (”seratele misterioase ale doamnei K”) era întreținută de tot ce avea provincial în ea. În zilele cu vreme frumoasă, fără să spună nimănui nimic, își îmbrăca cele mai bune haine și pornea cu mersul ei ușor spre Bulevardul Mare. În zilele ploioase se ducea în altă parte, un loc pe care nu l-ar fi știut nimeni, dacă nu ne-ar fi spus una dintre prietenele noastre. Aceasta o întâlnise întâmplător în holul mare al Palatului Culturii, șezând în fotoliu și privind oamenii care coborau pe scară spre bibliotecă sau urcau la etajul al doilea, la cafenea.” (pag. 102-103)
Dar acest volum nu este numai despre mamă: Kadare are ca fundal mama, pentru a(-și) explica relațiile cu toți cei din jur, într-o manieră simplu și directă: felul în care s-a purtat tatăl său, care a fost cel mai bun prieten din copilărie (pe care l-a pierdut din vizor mai târziu), modalitatea de a înțelege ceva din viața bunicilor, primele întâlniri cu viitoarea soție. În același timp, toate aceste relații personale sunt completate de pașii lui Kadare în carieră, mai ales din punct de vedere al spațiilor prin care a trecut: mare parte din povestea din carte se petrece pe străduțele întortocheate ale orașului de munte Gjirokastra sau în casa familiei, pentru ca apoi să trecem treptat prin Tirana, Paris sau Moscova. Mai mult, am putea spune că un personaj important, foarte atent descris, este însăși acea mare casă a familiei, plină de camere, cu cotloane întunecate și intrări (sau ieșiri?) secrete.
”Păpușa” este o carte atipică pentru Kadare, foarte personală la nivel individual, după ce majoritatea volumelor precedente au fost impregnate de spiritul Albaniei istorice. Nici aici nu lipsește acest spirit, de vreme ce ne este înfățișată, indirect, societatea tradițională albaneză într-un demers care poate fi considerat pe alocuri antropologic, dar volumul este nostalgic, trist și, cum spuneam, personal. O carte prin care se desparte de cei pierduți de-a lungul deceniilor.
