”Iuda”, de Amos Oz
Editura Humanitas Fiction, Serie de autor Amos Oz, București, 2016
Traducere din ebraica de Marlena Braester
Ultimul roman[1] tradus în limba română ce poartă semnătura extraordinarului scriitor israelian Amos Oz nu se citeşte, se înfulecă. Dar, cu toate acestea, nu se lasă usor decojit. Autorul se foloseşte de trei personaje principale, două reprezentând trecutul unui stat Israel aflat încă la începuturile formării sale şi cel de al treilea, personajul principal, Shmuel Asch, desemnând viitorul societăţii evreieşti, pentru a dezvolta mai multe planuri ideatice. Cel religios este dominat de constantele reflecţii asupra destinului lui Iuda despre care Shmuel, fost student care-şi părăsise studiile din lipsa banilor, se concentrează, încercând să redacteze o lucrare ştiinţifică cu tema Isus văzut prin ochii evreilor, în care o parte esenţială ar juca-o rolul pe care l-a avut Iuda în răstignirea lui Isus Hritos şi naşterea Creştinsimului.
O temă care a fost dezbătută de sute de ani şi despre care teologii au scris sute, dacă nu mii de tomuri groase (Iuda ar fi fost cel mai învăţat, bogat dintre ucenicii lui Isus, de fapt doar spion al establishemnt-ului religios evreiesc din Ierusalim, trimis iniţial să se informeze asupra a ceea ce era considerat în epocă o mică sectă, dar ajungând să creadă în Isus, făcând tot posibilul ca El să-şi releve adevărata natură divină, înşelându-se şi sinucigandu-se, nemaiaştepând Învierea). Iuda a urmărit mentalul evreiesc având în vedere suferinţele şi discriminările pe care le-au îndurat minorităţile evreisti într-o Europa profund creştină şi, în multe cazuri (dar nu în toate) intolerantă, care le-a imputat constant evreilor răstignirea lui Isus. Paradoxal totuşi, în ciuda constantelor pogromuri antisemite din Europa, Holocaustul a fost determinat de considerente rasiale şi ideologice şi nu religioase-creştine, făcând de n ori mai multe victime decât pogromurile.
Mai există un plan foarte bine delimitat, care s-ar putea încadra sub titulatura de filosofie istorică aplicată în plan local, prin prisma căruia autorul încearcă să înţeleagă evenimentele din Palestina istorică. Sunt reluate şi în „Iuda” aceleaşi întrebări esenţiale (contrafactuale-acum nu mai au mare importanţă) despre fondarea Statului Israel, care acum, la mai bine de jumătate de secol de la acele evenimente, e drept, s-au mai estompat. Deja tinerele generaţii de israelieni nu mai au cum să se raporteze la ele precum o făceau bunicii lor. Exista vreo posibilitatate de coexistenţa paşnică între arabi şi evrei după 1947 când Naţiunile Unite au hotărît împărţirea Palestinei? Ulterior, şirul evenimentelor au dus aproape inexorabil din conflict în conflict, din răzbunare în răzbunare, într-o spirală a unei neîncetate violenţe chiar dacă acum, aparent îngheţată (dar vedem că şi astăzi au loc diverse atentate, e drept, la scară mică, „suportabile” în Israel).
Prezenţa tatălui personajului feminin, Shaltiel Abarbanel, lider al mişcării sioniste care milita tocmai pentru coexistenţa paşnică între cele două popoare (când ele abia aşteptau să sară la gâtul celuilalt), oferă ocazia de a evoca o altă decurgere a evenimentelor. Oz denunţă „esenţa răului e că cei înrobiţi visează de fapt, în adâncul sufletelor lor, să devină stăpânii stăpânilor lor. Persecutaţii tânjesc să fie peresecutori. Sclavii visează să fie stăpâni.”[2] Cele două viziuni, cea realistă care consideră războiul cu arabii inevitabil în 1947 şi cea pacifistă, se confruntă de-a lungul întregului roman.
„Poate că a fost mai bine să se întâmple tot ce aţi hotărât aici, că zeci de mii de oameni să fie măcelăriţi şi sute de mii în exil. Pentru că evreii de aici sunt un mare câmp de refugiaţi, şi arabii la fel. Şi de acum înainte, arabii trăiesc zi de zi nenorocirea înfrângerii lor, iar evreii trăiesc noapte de noapte groaza răzbunării lor. Probabil aşa e mai bine pentru toţi. Două popoare roase, roase de ură şi venin, amândouă ieşite din război, pătrunse de răzbunare şi dreptate. Fluvii întregi de răzbunare şi dreptate. Şi de atâta dreptate, toată ţară este acoperită de cimitire şi semănată cu ruinele a sute de sate sărace, care au existat şi au fost şterse de pe suprafaţă pământului şi nu mai sunt”[3]
Oz face referire la satele arabe care au fost distruse în vâltoarea evenimentelor, a războaielor, uneori deliberat pentru a-i forţa pe ocupanţii arabi să le părăsească.
Acţiunea romanului are loc în anul 1959 în Ierusalimul divizat în cele două sectoare după 1948, cel israelian şi cel arab administrat şi controlat de Iordania, care-l domină din trei părţi pe cel israelian. Amos Oz îşi aduce aminte în cartea sa autobiografică „Poveste despre dragoste şi întuneric” despre blocada la care fusese supusă partea evreiască de către Legiunea Arabă în timpul Războiului de Independenţă care a durat din decembrie 1947 până la 18 iulie 1948 . Expresivă este şi imaginea unuia din oraşele importante divizate în secolul trecut, chiar dacă această împărţire a durat mai puţin (1948-67) faţă de cea a Berlinului, Belfastului şi Nicosiei (în continuare divizat). Sentimentul cetăţii asediate: „Zidurile înalte de piatră care împrejmuiesc mănăstirile şi bisericile. Linia baricadelor şi a gardurilor de sârmă ghimpată, şi terenurile minate care înconjoară din trei părţi Ieruslamul israelian, despărţindu-l de Iersualimul iordanian. Rafalele de focuri din mijlocul nopţii. Disperarea asta sugrumată, care pluteşte tot timpul în aer.”[4]
Amos Oz şi-a făcut de altfel destui duşmani şi în rândurile evreilor ultranaţionalişti datorită opiniilor lui critice chiar la adresa evreilor care nu ar “avea nici o idee despre limitele puterii. Adevărul e că toată puterea de pe lume nu-l va transforma pe cel ce urăşte în cineva care iubeşte. Îl poţi transformă în scalv, dar nu-l poţi face să te iubească. Cu toată puterea din lume, nu vei putea transforma un fanatic în om luminat la minte. Cu toată puterea de pe lume, nu vei putea face din cel însetat de răzbunare un prieten. Dar iată că tocmai acestea sunt problemele existenţiale ale statului Israel: a-l transformă pe cel care urăşte în cel care iubeşte, pe fanatic în moderat, pe răzbunător şi duşmănos în prieten.”[5] Din păcate, această conversie foarte problematică, ce necesită arme psihologice (nu numai putere securitar-militară brută, scoaterea TAB-urilor pe străzi nu va împiedica noi atentate) este de actualitate şi pentru câteva ţări din Occident unde duşmanul nu mai este cel din afară, ci este ascuns într-o masă amorfă de cetăţeni.
Pe lângă aspectele politice şi teologice, miezul greu al romanului, Oz îşi delectează cititorii şi cu consideraţii lumeşti, dar pline de savoare despre fiinţa umană şi viaţa ei complicată. „Eu, dragul meu, nu cred în iubirea tuturor faţă de toţi. Măsura iubirii e limitată. Cineva poate iubi cinci bărbaţi şi femei, poate zece, uneori poate chiar cincisprezece. Şi asta rar de tot. Dar dacă vine cineva şi-mi spune că el iubeşte toată Lumea a Treia, sau toată America Latină, sau tot genul feminin, asta nu mai e iubire, ci figura de stil. Vorbe goale. Slogan. Nu ne-am născut să iubim mai mult de câţiva oameni. Iubirea e un eveniment intim, ciudat şi plin de contradicţii, căci nu o dată se întâmplă sa iubim pe cineva din dragoste pentru noi înşine, din egoism, din cupiditate, din pasiune trupească, din voinţa de a-l stăpâni pe cel iubit şi de a-l supune, sau invers, dintr-un fel de voluptate de a ne supune obiectului iubirii noastre, şi în general iubirea e foarte asemănătoare urii, şi mult mai apropiată ei decât pot concepe majoritatea oamenilor.”[6]
La final, Shmuel Asch alege, sau mai degrabă este forţat să aleagă, după cum şi Oz a experimentat în tinereţe (când s-a stabilit într-un kibutz), să înceapă o altă viaţă, părăsind Ierusalimul, mult încercat de istorie, politică, ură şi dragoste neîmpărtăşită sau imposibilă şi să îşi încerce norocul într-o regiune nouă a Israelului, în deşertul Nagaev, poate chiar în Mitzpe Ramon, oraş înfiinţat în 1951, iniţial punct de odihnă pentru muncitorii care lucrau la construirea drumului către Eilat, iar mai apoi primind refugiaţi evrei din Africa de Nord si România![7]
Noi, de aici, avem impresia că Israel este doar Pământul Sfânt, plin de o lungă istorie (cam de cel puţin 4.000 de ani!!). Dar mai este un alt aspect: Israelul nou, Israelul după model american, Israelul colonilor şi coloniilor apărute din nimic, care au transformat peisaje pustii, transformând o ţară înapoiată într-una înfloritoare, singura democraţie funcţională din toată regiunea. Ultima propoziţie a cărţii este relevantă, misterioasă, plină de farmec şi dileme: „Şi rămase în picioare întrebându-se.”
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.
[1] Iuda, Traducere din ebraica de Marlena Braester, Humanitas Fiction, 2016.
[2] Pag. 219.
[3] Pag. 179.
[4] Pag. 290.
[5] Pag. 104.
[6] Pag. 131.
