„Ce-ar fi să nu ne mai prefacem. Să recunoaștem că nu putem opri catastrofa climatică”, de Jonathan Franzen
Editura Polirom, Colecția Eseu și confesiuni, Iași, 2020
Cu un interviu de Wieland Freund
Traducere de Maria‑Magdalena Anghelescu şi Radu Pavel Gheo
Când eram în clasele gimnaziale, aveam o profesoară de biologie cu un rafinat simț al atenției, care ne spunea că noi, omenirea, nu suntem altceva decât o bombă cu ceas, îndreptată împotriva propriilor noastre origini. Țin minte că dedica un anume interval de timp în semestru pentru activitățile unui club ecologic, în care ne învăța cum să reciclăm eficient deșeurile și care sunt urmările nefaste ale unei conduite iresponsabile.
Aceste amintiri mi-au revenit în minte din clipa când am început să lecturez eseul „Ce-ar fi să nu ne mai prefacem” semnat de Jonathan Franzen și tradus în 2020, de Maria – Magdalena Rădulescu și Radu Pavel Gheo, la editura Polirom. Volumul conține propriu-zis eseul și un interviu dat de autor jurnalistului Wieland Freund. Cartea ridică un mare semn de întrebare asupra impotenței și a superficialității cu care organizațiile ecologice abordează problemele de ordin climateric.
Autorul nu-și arogă anumite competențe în domeniu, fiind doar un ornitolog amator, dar și un cetățean responsabil, care vorbește despre faptul că suntem deja antrenați într-o catastrofă, pe care nu trebuie să o prevenim post-factum, ci să ne-o asumăm, astfel încât urmările să fie cât de cât minimizate.
Franzen nu se teme să despice firul și să ne spună că mașinăriile ideologice care perpetuează ideea de combatere a problemelor climaterice nu sunt altceva decât renumitele mori ale lui Don Quijote, pe când corporațiile mari sunt un soi de Sancho Panza, care continuă să alimenteze optimismul oamenilor, sugerându-le un scenariu optimist de salvgardare.
Dar ce vom face atunci când, eliminând fundalul emoțional, vom înțelege că am ajuns în epicentru catastrofei? Vom reuși să ne asumăm responsabilitatea și să încercăm să luptăm cu rezultatele deja existente? Țin să menționez că Franzen este de o franchețe șocantă, deoarece pune la peretele condamnării atât actorii mari, cu multiple interese economice, cât și oamenii de rând, care scandând lozincile pro-ecologice nu fac altceva decât să ne debusoleze de la o realitate cruntă. Autorul face referință și la acele două grade cu care crește temperatura globală, astfel încât mecanismul distrugerii a fost pornit și est ireversibil.
Scris într-un ton ușor fatidic, eseul este însă o chemare la luciditate și deși multă lume l-a învinuit pe Franzen de lipsa expertizei, eu cred că astfel de scriere este importantă, deoarece este inutil să ne mai îmbătăm cu apă rece, considerând că undeva, în timpurile viitoare, vom avea parte de un Mesia salvator sau de o răsturnare favorabilă de situație.
Totuși, eseul nu are doar o valoare declarativă, autorul amintind despre faptul că există soluții fiabile și că se pot obține rezultate, dacă mobilizarea generală nu se va îndrepta spre condamnare și blamare, ci spre înțelegerea tabloului de ansamblu și întreprinderea măsurilor pertinente, cu care vom obține într-adevăr rezultate. Este de la sine înțeles că pașii mici valorifică rezultate mari, dar acest lucru încă trebuie să fie pe deplin înțeles și perceput. Consider că acest volum merită să fie în atenția tuturor cititorilor, ca un tribut important adus naturii și ca o analiză la rece a răului ireversibil pe care l-am produs acestei planete.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: parisreview.org, The Guardian)
