”Umbra pierdută”, de Carmen Firan
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2018
Moto: ”Cu ce era ea vinovată? Ce să facă mai mult? Învinșii devin nesuferiți.” (pag. 210)
Carmen Firan s-a stabilit în 2000 la New York. Cu alte cuvinte, este de 18 ani în Statele Unite, timp în care și-a făcut o idee și despre traiul într-o țară străină, și despre pericolele sau efectele imigrației, și despre felul în care un om stabilit în străinătate simte nostalgia pentru țara natală. În mod sigur, toate aceste idei s-au materializat în ”Umbra pierdută”, roman apărut la începutul anului la Editura Polirom, pe care eu îl consider, în primul rând, un roman al imigrației românești din America.
Fred și Mimi au ajuns la New York undeva înainte de 1989, fiind refugiați din calea comunismului. El a fost un scriitor de oarecare succes pe vremea lui Ceaușescu, reușind să publice câteva romane care au prins la public și care au scăpat, după corecturi succesive, de cenzură. Ea a fost balerină și era în exil la Paris. Acolo s-au întâlnit și au plecat spre New York, unde sperau să continue să facă ceea ce știau, el încercând să scrie o nouă carte, cu care să uimească Occidentul, ea încercând să dea probe pentru teatrele de revistă, deși nu mai avea vigoarea de la 18 ani.
Încercările lor și reușita financiară (prin câteva clinici de înfrumusețare, conduse în totalitate de ea) ocupă o mare parte din carte, prin intermediul câtorva flash-back-uri ale lui Fred, ajuns spre bătrânețe, răpus de depresie și problemele psihice. O parte consistentă, cu accente de aventură (financiară) și suspans, cu bune și rele, cu viață sexuală vibrantă și multe reușite. Două lucruri răzbat din această poveste de familie a unor emigranți stabiliți în America. În primul rând, felul în care este descrisă țara în care au ajuns din perspectiva unor români ajunși acolo, în locul în care cu greu te poți adapta, în mod particular, New York-ul: este o țară amestecată și complexă, cu multe calități, dar și lucruri care, la prima vedere, nu ni se par așa de seducătoare; o lume directă, aparent nepăsătoare, în care nu contează prea mult complexitatea și personalitatea umană, cât nefirescul, ineditul și ținta; o lume plină de succese neverosimile, sunt foarte mulți bani în jur, iar cei care îi dețin îi cheltuie pe diete, creme împotriva îmbătrânirii și insulițe exotice:
”Ce-mi place cel mai mult aici e că nu exiști, își continuă Jim extazul. Poți să ieși gol pe stradă sau să dai ortul popii chiar aici, în fața catedralei St. Patrick, și n-o să te ia nimeni în seamă, n-o să te vadă nimeni. Uită-te și tu, nici din greșeală nu te-ar privi unul în ochi. Aleargă întorși cu cheia, cu celularul atârnat de ureche, forfotesc programați spre ținte precise.” (pag. 61)
În al doilea rând, vorbim de felul în care se poate adapta un român la această sălbăticie și la diferențele enorme care există și existau între America capitalistă și România comunistă. Pentru Mimi, greutățile au trecut rapid și s-au transformat în succes, după ce cade ”ca proasta” într-un restaurant și primește compensație, în urma unui proces tipic american, 600.000 de dolari, pe care îi va multiplica în milioane, după alianțele financiare cu avocatul său. Pentru Fred însă, totul e complicat, pentru că el nu este deloc practic, este un scriitor visător îndrăgostit de soția sa și de cărțile pe care le-a scris. Pentru el, America nu va fi niciodată ”tărâmul tuturor posibilităților”, tocmai pentru că nu poate răzbate dincolo de cărțile publicate acasă și de tematica lor. Fred are nevoie de o atmosferă încrâncenată, de cenzură și critici duri pentru a crea ceva cu adevărat semnificativ, dar America vrea altceva:
”Dom’ne, problema ta e că o iei prea în serios. Am văzut asta și la alți emigranți din Estul Europei. Sunteți prea pătrunși de rostul omenirii, prea încrâncenați, cum să spui, prea gravi. Noi aici avem nevoie de povești simple. Prin care să ne verificăm existența, nu să ne-o provocăm sau contrazicem. Metafore, metafizică… nimeni nu are timp de astea și nu dă doi bani pe ele.” (pag. 65)
Și de aici pleacă un alt fir al cărții, pe care am simțit-o deseori ca fiind un roman despre condiția scriitorului și despre felul în care acesta privește lumea literară, fie că vorbim de cea din comunism, de cea din America sau chiar cea din România prezentului (la un moment dat, Fred se reîntoarce în România pentru a lansa, la o mare editură, romanul său de sertar; la lansare, nu vine aproape nimeni, semn că nu se mai citesc autori clasici, nici autori serioși, ci doar chestii facile sau cu titluri de succes). Permanent, descoperim răspunsuri, printre rânduri, la una dintre întrebările volumului: Cum se simte un scriitor român cu oarecare succes în România comunistă după ce nu reușește să mai scrie nimic notabil ca imigrant?
”Oricât de sus ar ajunge un creator în exil, el vrea să fie recunoscut acolo unde s-a născut și unde s-a afirmat la început. O satisfacție subconștientă, un fel de revanșă pentru tot chinul de a o lua de la zero într-o cultură străină și neatentă la venetici, un sentiment egal cu dorința de a-ți vedea mama mândră de reușita ta. Și îți mai spun ceva, posteritatea există doar în țara natală.” (pag. 40)
Dar adevăratul răspuns vine spre finalul vieții, cel în care viața sa pendulează între certurile cu Mimi, soția devenită o afaceristă feroce și o americancă get-beget, măcar din punct de vedere al adaptării la societatea consumeristă, vizitele la prietenul său, Jim, singurul care-l mai acceptă și vizitele dese la medici, pentru a descoperi cauzele durerilor de cap și insomniilor. Până la urmă, e vorba de depresie, boala unei jumătăți de populație în America, țară care se îndoapă cu somnifere și antidepresive. Dar depresia lui nu este una inventată, ci depresia neadaptării, a comercialului și mondenității americane, pe care nu le-a acceptat cu adevărat niciodată. Să fie și depresie cauzată de depărtarea de țara natală, o nostalgie care se ivește în rândul majorității celor plecați? Greu de spus.
”Umbra pierdută” este un roman profund, proaspăt, scris modern, cu multe fire de înțeles și discutat, iar o parte dintre ele vi le-am prezentat pe scurt mai sus. Carmen Firan este un condei care merită o lectură atentă.
