„Cărțile sunt uneori – și pentru cititori și pentru scriitori – o gaură în care să se ascundă.” (pag. 207 – „Ultimul interviu”)
Așa cum spunea Dan într-un articol despre cei mai buni scriitori israelieni traduși în limba română, „după 1990, numărul autorilor traduși din ebraică și a cărților israeliene publicate în limba română a crescut rapid”. Dintre aceștia, unul dintre preferații mei este Eshkol Nevo, scriitorul cu care trebuia să mă întâlnesc la FILIT Iași 2022 pentru o discuție aprofundată asupra celor trei cărți pe care le-a publicat până acum în România. Nu a fost să fie, el fiind reținut de unele probleme personale, dar am citit și recitit cărțile sale de la Humanitas Fiction și vi le recomand cu căldură:
„Simetria dorințelor”, de Eshkol Nevo
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2019
Traducere din ebraică de Ioana Petridean
Romanul lui Eshkol Nevo este unul despre prietenie și valorile ei, despre felul în care totul se poate schimba în lume, dar prieteniile adevărate rămân acolo pentru totdeauna. La fiecare rând, la fiecare paragraf citit m-am gândit la gașca noastră de prieteni din facultate care, după 20 de ani, tot se întâlnește de mai multe ori pe an pentru a-și reînnoi ”jurămintele” nescrise, pentru a reunifica, într-un fel, credința în prietenie.
La fel și eroii lui Eshkol Nevo, care își scriu dorințele pentru următorii patru ani, timp în care nimic nu va fi așa cum își doresc, pentru că nu-și imaginează că totul se poate schimba și că până și relația lor va avea de suferit. Așa că urmărim evoluția lor între două Campionate Mondiale de fotbal, cu dese întoarceri în trecut, într-un carusel de sentimente, dureri, întâmplări, iubiri și gelozii care îi determină pe cititori să empatizeze, pe rând, cu introvertitul, cu extrovertitul, cu familistul sau cu boemul.
”Noroc că există campionate mondiale, am adăugat eu. În felul ăsta, timpul nu devine o curgere lineară, și la fiecare patru ani ne putem opri pentru a vedea ce s-a schimbat.” (pag. 14)
Nevo plasează acțiunea în Israel, dar nu sunt importante evenimentele politice locale, așa că putem privi personajele ca neavând teritorialitate, ci ele ne reprezintă pe fiecare dintre noi, cititorii. Dorințele lor ne aparțin, iar de aici se degajă senzația de angajare și de încredere în personaje, precum și multă naturalețe și sensibilitate pentru ansamblul creat de scriitorul israelian.
”-Și știi ceva? De fapt e vorba doar despre voi patru. Lumea din jurul vostru devine din ce în ce mai cinică și mai violentă, iar voi reușiți să mențineți în picioare compania asta a voastră, în care vă pasă atât de mult unuia de celălalt.
-Dar asta e chiar definiția prieteniei, nu-i așa? O oază care ne permite să uităm deșertul din jur… sau… o plută care își ține scândurile laolaltă. Ori… o țară mititică, înconjurată de dușmani.” (pag. 128-129)
Într-un top pe care îl realizez anual al celor mai bune cărți citite, „Simetria dorințelor” s-a plasat pe locul 1 în topul anului 2019.
„Trei etaje”, de Eshkol Nevo
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2017
Traducere din ebraică și note de Ioana Petridean
Trei confesiuni, corespunzătoare a trei etaje ale unui bloc absolut normal din Israel. Trei oameni apăsați de ceea ce se întâmplă în jur, ale căror vieți par normale, dar sunt pline de suferință și de frustrări, de evenimente curente sau de întâmplări complicate și complexe din trecut. Nicio viață nu este simplă și, chiar dacă ne construim în jur o carapace sau o formă de monotonie, complicațiile apar (bătrânețea, viciile, copiii, boala, depărtarea, moartea, ba chiar și bormașina vecinilor) și liniștea noastră se spulberă, mai ales atunci când suntem într-o țară vitregită, cu o istorie complicată și cu o geografie care nu va oferi, probabil, niciodată suficientă liniște.
„Un soț. Și doi copii. Și o cameră a mea. Toate mi-au dat o stabilitate. Dar se pare că sufletul nostru nu se mișcă înainte, ci numai în cerc. Condamnându-ne iar și iar la aceleași cazne.” (pag. 173)
Așa cum spuneam mai sus și despre „Simetria dorințelor”, nici acest volum nu este doar despre Israel, Eshkol Nevo scrie despre întreaga lume, scrie despre oamenii simpli care trăiesc în orice bloc cu trei etaje, scrie despre complexitatea omului și despre felul în care acesta reacționează cu cei din jur, cu bucurii și suferințe. Drept dovadă, regizorul italian Nanni Moretti a realizat în 2021 o excelentă ecranizare a acestui roman, în care personajele au devenit italiene și nu s-a schimbat nimic în naturalețea demersului scriitorului israelian. Și în speranța oferită de personajele sale.
„Dacă m-ar fi întrebat cineva ce este dragostea, aș fi spus: Să știi că, într-o lume plină de minciuni, există un om complet sincer cu tine și cu care, la rândul tău, poți fi complet sincer, și că între voi doi nu există decât adevăr, chiar dacă el nu este întotdeauna rostit.” (pag. 230)
„Ultimul interviu”, de Eshkol Nevo
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022
Traducere din ebraică și note de Marlena Braeșter
În viața unui scriitor cunoscut, interviurile abundă și de multe ori întrebările, ba chiar și răspunsurile, sunt pline de stereotipuri. Nu și în cazul scriitorului „imaginat” (sau nu?) de Eshkol Nevo, care primește întrebări destul de obișnuite pentru a răspunde construind și dezvăluind un imperiu de emoții și de sentimente, ca în fața unui terapeut. Scriitorul nu este acum în fața unui reportofon, ci răspunde în scris, similar cum ar fi răspuns dacă ar fi fost pe canapeaua psihoterapeutului, punând accentul mai puțin pe condiția scriitorului sau pe greutățile creației, ci pe felul în care scriitorul se simte în viața de zi cu zi, mai ales că prietenii apropiați se află în pragul morții, iar relația familială se află în pragul destrămării.
„Ce să facem, nu toți suntem Amos Oz. Nu suntem toți întotdeauna pregătiți să dăm un răspuns bine formulat la orice întrebare. Ceea ce nu înseamnă că nu voi răspunde de fapt la această întrebare în felul meu. E clar că voi răspunde. Pentru că e drept că nu am chef să răspund, dar și mai puțin am chef să se creadă că evit să răspund.” (pag. 94)
Da, romanul este atipic (oare câți scriitori își construiesc un roman sub forma unui pseudo-interviu?), dar este emoționant și foarte-foarte real, fie că vorbim despre familie sau despre prietenie, fie că discutăm despre complicatele momente în care copiii se îndepărtează de părinți.
„De ce, de la o anumită vârstă, nu suntem în stare să împărtășim părinților nimic important, Hanita? Pentru că „omul își părăsește tatăl și mama și formează unui cu femeia lui”? Sau poate doar pentru că nu vrem să-i neliniștim și să-i panicăm? Sau poate că vrem noi ca ei să păstreze imaginea unei persoane puternice și reușite care să se reflecte în ochii lor când ne privesc? Sau poate că numai eu tac în prezența tatălui meu, Hanita, și în timp ce își scriu, milioane de oameni în lume împărtășesc cu părinții lor fără nici o ezitare tot ce au pe inimă?” (pag. 103-104)
„Ultimul interviu” este un roman excelent, aflat pe locul 3 în topul celor mai bune cărți citite în 2022 atât de mine, cât și de Carmen, care spunea, printre altele: „Faptul că suntem vulnerabili și că nu trebuie să ascundem asta, faptul că scriitorii apelează la furturi din viețile apropiaților pentru a le plasa în volumele lor, realitatea ca sursă de ficțiune, toate dozate aproape perfect în ceea ce pare o colecție de interviuri vin să sprijine ideea că Eshkol Nevo rămâne un scriitor cu prim rang, care încă își mai poate uimi și încânta cititorii.”
