„Cartea Dragostei și a Bârfei”, de Julia Kalman
Editura Saga, Israel
S-ar putea ca lumea în care trăim să fie cel mai puțin prielnic loc pentru iubire. S-ar putea ca unica noastră condiție de a supraviețui e să hibridizăm dragostea, să o lichefiem în călătoriile spre interiorul propriului nostru suflet. Altminteri spus, să învățăm a ne iubi egoist pe noi. Anume așa se iubesc personajele creionate de Julia Kalman în volumul de proză „Cartea Dragostei și a Bârfei”, apărut la editura SAGA.
Volumul înglobează în coperțile sale o sumă de istorii cu iz de călătorie, de la arta niponă a înțelepciunii la extravaganța unui continent îmbătrânit precum e Europa. Autoarea ne perindă, prin intermediul, unor constructe stilistice memorabile în cele mai neașteptate colțuri ale tradiției milenare, scoțând la iveală metehne, valori, păcate și plăceri. Ceea ce începe ca un jurnal de călătorie intitulat generic Transpuneri japoneze se încheie printr-o sumă de istorii și Fantezii Europene, lăsând pendulul narativ să se mute din zona confortului tradiționalist în cel al veșnicilor frământări contemporane.
Autoarea folosește din plin descrierea ca mijloc de transgresare a realității, punându-ne în fața unor imagini atât de vii, încât cu greu poți rezista în fața ispitei de a urmări personajele cu maximă atenție:
„Micuța japoneză purta o rochiță liliachie și o bluziță albă, cu mâneci bufante. Ciorapii albi, cu jartieră, se opreau cam pe la mijlocul pulpei, oferind vederii o fâșie de piele. Și apoi fundele: cele mai multe în păr, altele pe ciorapi și una mare de tot, pe talie. Îi dădeau un aer zburdalnic și primăvăratic, potrivit zilei aceleia, în care se celebra festivalul bărbăției”.
După astfel de pasaje, involuntar îmi vine în minte Nabokov cu a sa Lolita, dar autoarea scutură orice asemuire cu un clasic, reliefând propriul stil:
„Ochii mei închiși se preling pe la colțuri, alunecă lin peste lacrimile lor de nădejde, atrași de ruga mea limpede și liniștită, până la piatra din inimă pe care o aruncă departe, cale de nici mai mult, nici mai puțin de optsprezece metri, după cum am învățat de la tatăl meu, căruia mă obișnuisem să-i spun simplu: părintele”.
Autoarea îmbină și jonglează cu pudoarea după bunul său plac, amintindu-ne nouă, cititorilor, cât de susceptibili de ispită suntem și cât de ușor e să ne raliem curselor diavolești pe care ni le întinde pasiunea:
„Apoi mi te-ai arătat în toată splendoarea ta – căci năluca luase înfățișarea ta și și-a spânzurat picioarele peste umerii mei. Avea pubisul ca un mic răvaș japonez, din care am mușcat, până când s-a desfăcut ușor, dar când să o privesc mai bine, s-a topit ca un fum de țigară, stinsă într-o cutie de conservă de pește.”
După cum promite în prefață, Julia Kalman se distanțează net de tot ce înseamnă sentimentalismul și romantismul prozei moderne. De facto, „Cartea Dragostei și a Bârfei” este mai degrabă o lucrare în care sincretismul dintre tradiție, modernism se îmbină cu bizarul. Este o carte cu multe fațete de descoperit, îndepărtată considerabil de clișeele literaturii moderne apropiată mai ales de avangardism, de bizareria artistică decât de liniștea prozei moderne.
