„Oameni la pescuit”, de Alina Șova
Editura Coresi, 2021
Teoriile behavioriste și evoluționiste ne spun din ce în ce mai des că devenim o specie de mamifere cu porniri agresive. Deși răul e vechi de când lumea, se pare că marea miză este concentrată pe lipsa de scrupule, pe cinismul cu care suntem gata să supraviețuim. Vechea lege a talionului a devenit un instrument de validare a ego-urilor și reprezintă, departe de esența sa, un pericol major. În romanul „Oameni la pescuit” de Alina Șova, apariție editorială din 2021, la Coresi, spune istoria unor abuzuri și privațiuni care nu au termen de prescripție.
Lia și Vilde sunt două femei din medii diferite, cu background-uri diverse și, mai ales, cu o busolă morală total opusă. Lia este doctorandă, cu planuri de viitor ușor instabile și cu dorințe amoroase de la sine înțelese și organice. Vilde este, pe de altă parte, genul de femeie excentrică, superficială, gata să se vândă la o licitație imaginară aidoma unei bucăți de carne, iar în spatele său stă o traumă imensă cu o figură maternă de-a dreptul depravată. Ce le-ar putea uni pe cele două? Par a fi atât de diferite, încât, în cel mai bun caz, ar putea împărți doar un spațiu comun, într-un moment indefinit.
Până în scenă nu apare Zoso, un tip pe care nu ai cum să-l înțelegi pe deplin, ascuns într-o aură de mister și foarte provocator. Zoso aka Leo sau Guillaume este felia de tort la care râvnesc cele două. Pare foarte decis, foarte masculin și cu o prezență dominatoare, creând senzația puternică de siguranță, ceea ce, în egală măsură, caută cele două femei.
Ce nu știu eroinele noastre este că Zoso, o victimă ajunsă călău, nu face altceva decât să le joace pe degete. Acesta își ticluiește un plan (sau poate îl are de mult timp în minte) în care finalu-i aparține cu desăvârșire.
„Oameni la pescuit” a fost un roman cu care n-am empatizat de la bun început. A fost de parcă am tot dansat un tango în care partenerii nu știu pașii, dar îi învață din mers. După primul sfert de carte am înțeles miza autoarei Alina Șova, care, din punctul meu de vedere, a încercat să umanizeze istoria victimelor, dând față femeilor care ajung pe mâna abuzatorilor. Nu în zadar se spune, că o victimă este o persoană sau o identitate, iar câteva sute – o statistică. Știu că sună dur, dar pentru a ne scutura din găoacea confortului nostru, avem nevoie de astfel de cărți.
Ce mi-a plăcut în mod special este abordarea tridimensională a istoriei, în care fiecare personaj prinde voce și formă. Narațiunea înglobează în sine și maturitatea traumelor, felul în care prezența lor clădește imaginea personajului. Și stilistic Alina Șova reușește să transpună substratul empatic al povestirii, iar insert-ul muzical, sub forma unui QR code, mi-a demonstrat cât de interconectată poate fi literatura cu tehnologiile.
Cred că acest roman se va potrivi cititorilor senzitivi (apelez la o traducere din engleză; cu referire la cititorii emoționați de experiența lecturii), deoarece aceștia vor găsi niște pârghii de a empatiza sau nu cu victimele sau cu călăii. „Oameni la pescuit” este o carte despre emoții refulate, despre frustrări, despre abuz și, mai ales, despre felul în care ne convine să trecem sub preș propriile dureri.
