Prima parte aici, a doua parte aici.
”Relatare despre Harap Alb”, de Stelian Ţurlea
Editura Cartea Românească, București, 2014
Am fost stârnit să citesc această carte de când i-am văzut titlul și, mai apoi, prezentarea făcută de editură. Abia terminasem Atlasul continentelor înceţoşate a lui Ihsan Oktay Anar și m-am bucurat că voi continua acea minunată călătorie a fanteziei părăsind covorul fermecat în favoarea preșului dâmbovițean. Dar n-a fost să fie.
Începutul a fost cum nu se poate mai promițător: faimoșilor tovarăși de aventuri ai lui Harap-Alb le este alăturat un al șaptelea – Vorbilă, cu o biografie demnă de un erou umbertoecoean: dramaturg și prieten cu Shakespeare și Christopher Marlowe, tovarăș de pahar cu Cervantes, prezent la înmormântarea lui Henric al VIII-lea și încoronarea Elisabetei I. Deja toate premisele păreau îmbietoare: biografiile ficționalilor săi tovarăși cădeau de minune la locurile lor ca într-un puzzle bine conceput, se părea că autorul urmărise o punere a lor într-un illo tempore propice mitului și având în vedere numărul lor (7!), mă așteptam la un picaresc dezinvolt care să încingă toate toposurile, erosurile și mitosurile spre deplina delectare a intelectului, un clin d’oeil la cei 7 samurai, la cei 7 fantastici…
Paradoxal, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la modul construirii biografiilor a însemnat, totodată, și distrugerea întregului eșafodaj. Nu te joci cu referințele istorice și nici cu istoria dacă nu ai de gând s-o faci cu pixu-n mână și axa timpului în față pentru că pățești ca ală de-a apucat tigrul de coadă și s-a trezit mușcat de nas. „Îi cunosc pe Newton, pe Copernic, pe Stein, pe Magellan, pe Iohannes Honterus…” spune la un moment dat Vorbilă. Adică: Isaac Newton (1642–1727), Nikolaus Kopernikus; (1473 –1543), Magellan 1480 –1521 și mai ales Iohannes Honterus (1498 –1549), despre care spune că se vede cu el în fiecare an, dacă vă mai aduc aminte ce-am zis mai sus că același personaj a fost prezent la înmormântarea lui Henric al VIII-lea și încoronarea Elisabetei I (28 ianuarie 1547, respectiv 17 noiembrie 1558) și a părăsit pentru totdeauna Anglia la moartea lui Marlowe (30 mai 1593). Matematica o puteți face singuri… Practic și-a dinamitat singur construcția romanului. O să spuneți că nu e ceva esențial, poate, dar pe mine m-a deranjat. Ori respecți regulile cu care-ai început și pe care ți le-ai creat singur, ori nu le mai faci, dacă știi că nu le poți sub control.
În plus, pe măsură ce intri în poveste ai tot mai mult senzația că autorul s-a cam plictisit și nu vrea altceva decât să ajungă mai repede la finiș.
Treptat, horbota de imaginație spumoasă s-a lăsat ca un sufleu prost făcut și a rămas numai o rescriere searbădă, cvasi unu la unu a poveștii lui Creangă presărate cu ridicole trimiteri politice care nu vor mai spune nimic unui cititor de peste – să zicem – 10 ani.
Păcat, mare păcat pentru că prima jumătate a cărții merita un final pe măsură.
