„Ape adânci”, de Patricia Highsmith
Editura Litera, Colecția Buzz Books, București, 2021
Traducere din limba engleză și note Irina-Marina Borțoi
Despre Patricia Highsmith (1921-1995) ar fi multe de spus și prea puține pentru a fi totul. Rememorând doar The Talented Mr. Ripley – publicat în 1955, probabil că am trezit în mulți dintre voi amintirea nemuritorului film omonim din 1999 – scenariul/regia Anthony Minghella, având o distribuție strălucită: Matt Damon, Gwyneth Patltrow, Jude Law, Cate Blanchett, Philip Seymour Hoffman. Dar nu știu câți dintre voi ați citit cartea, scrisă în anul 1955. Pentru că scriitura Patriciei Highsmith este uimitoare… în fiecare dintre romanele sale. Și acesta este și cazul romanului de față, publicat în anul 1957. Roman care la rândul său a fost ecranizat în anul 1981sub titlul Eaux Profondes, în regia lui Michel Deville, avându-i în distribuție pe Isabelle Huppert și Jean-Louis Trintignant. (În 2021, vom avea o nouă versiune, americană de această dată, în regia lui Adrian Lyne, cu Ben Affleck și Ana de Armas).
Vorbeam de scriitura specifică autoarei, care nu se dezice nici în ”Ape adânci”, excelând în construcția unor caractere-portrete bine reliefate și subtil ancorate în spațiul și timpul mijlocului de secol XX, într-un mic orașel-suburbie americană, un conglomerat de personaje ducând o viață (aparent) perfectă, caracteristică claselor sociale aparținând ”visului american” de intelectualitate prosperă.
O familie – doi soți și copila lor – o căsnicie cu posibilități materiale bune, însă departe de a se încadra în normele sociale convenționale. El, Victor – Vic – proprietarul unei edituri și cu venituri suplimentare deloc de neglijat, respectat in lumea bună a orășelului Little Wesley, ea – Melinda – prinsă intr-un interminabil carusel al alcoolului și al aventurilor extraconjugale. Cititorul poate pierde la un moment numărul acestor aventuri și numele bărbaților din paturile Melindei, însă NU și Vic. Harry, Jo-Jo-Harris, Ralph, Malcolm McRae… și câți alții.
O acumulare tensionată a acestor înclinații… căminul celor doi soți ajunge a fi un teatru de luptă mocnită… defulări de fiecare parte a combatanților, specifice refulărilor fiecăruia dintre ei.
”Poate că iubirea era cuvântul nepotrivit. Erau devotați unul altuia, dependenți unul de altul, iar dacă unul pleca de acasă, celălalt îi ducea dorul, se gândea Vic. Nu exista un cuvânt pentru ce simțea pentru Melinda, pentru acea combinație de aversiune și devotament. Restul lucrurilor pe care le spusese psihiatrul lui Vic despre <situația intolerabilă> și despre faptul că se îndreaptă spre divorț – toate acestea nu au făcut decât să-l inspire pe Vic și să-i dovedească faptul că nu are dreptate. Avea să-i arate psihiatrului și lumii întregi că situația nu este intolerabilă și că nu avea să să fie niciun divorț. Și nici nu avea să fie nefericit. Lumea era plină de lucruri interesante.” Pentru că ”Tot ce-și dorea era pace în casă”.
Vic ”Creștea mai multe feluri de plante acum, reprimându-le creșterea prin privarea de jumătate din lumina și apa de care aveau nevoie în mod normal, în ideea de a le intensifica aroma.” Să nu mai vorbim despre ”păduchii” pe care îi creștea și îngrijea.
Experiente îngrijorătoare, semne de avertizare… a chinui o plantă sau o insectă… cu omul și cu sentimentele și nevoile sale … este cu totul altceva. Nu este vorba despre un experiment în plus. Cititorul începe să spargă coaja sub care se ascunde psihologia defectuoasă a personajului.
Aflând despre moartea misterioasă a unuia dintre iubiții mai vechi ai Melindei, în mintea lui Vic apar primii germeni ai unui plan psihotic.
Cititorul percepe din dialoguri și din derularea acțiunii, nașterea unui criminal hotărât și fără scrupule, un sociopat cu zâmbetul pe buze. Cititorul simte apropierea clipei finale, dar nu sesizează exact momentul acela, în care degetul apasă pe declanșator și explozia este iminentă.
Poate că Melinda s-a săturat, poate că Melinda a înțeles, poate că a înțeles la beție, poate că trebuie să-și limpezească viitorul, dar prea puțin a realizat din adevăratul Vic, atunci când îi spune: ”Ești o persoană care așteaptă cu foarte multă răbdare, iar într-o zi… o să faci ceva. Nu o să explodezi neapărat, dar o să… mă rog, o să spui ce gândești.” Melinda nu înțelege nici până în ceasul al doisprezecelea că ispitirea diavolului îi va aduce sfârșitul.
Vic nu are remușcări, pentru că există un decalaj enorm, o prăpastie uriasă între felul în care se autopercepe, crezând că tot la superlativ îl percepe și îl apreciază și societatea în care trăiește versus personalitatea sa reală și modul în care aceasta îl impinge să acționeze. Un psihopat mândru de el și împăcat cu deciziile și faptele sale.
”Dar Melinda e moartă, iar eu la fel, se gândi el. Apoi își dădu seama de ce se simte gol: fiindcă își părăsise viața din casa din spatele său, vinovăția și rușinea, realizările și eșecurile, eșecul experimentului său și gestul său final, brutal, de răzbunare irascibilă. Începu să meargă cu pas vioi (drumul până la mașina polițistului din capătul aleii părea nesfârșit) și începu să se simtă liber și bine dispus, și lipsit de vinovăție (…) și, simțindu-se foarte calm și fericit”.
Acțiunea acestui roman se desfășoară pe o scenă, pe scena vieții, unde de multe ori, ceea ce pare a fi unirea a două suflete mari se reduce la două nefericiri, la moarte și la multe vieți distruse.
Patricia Highsmith apelează la un moment dat in Ape adânci la o trimitere către muzică: este vorba despre discul celor de la The Teddybears, fapt pentru care am ales o piesă emblematică, numită ”True Love”.
Inchei cu un citat din Sunday Times:
„A spune că Patricia Highsmith e scriitoare de thrillere e adevărat, dar nu e întregul adevăr: cărțile ei au o textură stilistică, o profunzime psihologică, o fluență hipnotizantă.“
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Carturesti.ro.
(Sursă fotografii: Litera.ro, The New Yorker, AbeBooks)
