„De ce peștii nu există. O poveste despre iubire, pierdere și ordinea ascunsă a vieții”, de Lulu Miller
Editura Publica, Colectia Narator, București, 2020
Ilustrații de Kate Samworth
Traducător: Ianina Marinescu
După lectură o să privim Haosul în ochi și n-o să-l ordonăm, ci doar vom învăța să trăim în el cu ochii larg deschiși.
Ciudată alcătuire are De ce peștii nu există: se află în ea una dintre acele alăturări pe care le crezi incompatibile și uite, nu o pot clasifica, tocmai pentru că e mai multe lucruri în același timp. Când lucruri diferite se amestecă, așa cum se amestecă un vultur cu un leu, cel mai simplu e să iei rezultatul și să-l redefinești: Grifon, vietate mitologică, e simplu și nu e necesar mai mult. Confuzia vine mai degrabă dacă vrem să stabilim pe cine a păzit, pe Zeus sau Apollo, nicidecum sub ce formă s-a ivit amestecul. Chiar dacă nu știu exact cum se numește soiul din care face parte De ce peștii nu există, știu exact pe cine și de ce păzește. Cartea ne păzește de Haos și ne păzește de ordine, ne apară de forța cu care ne pot digera aceste două noțiuni. După lectură o să privim Haosul în ochi și n-o să-l ordonăm, ci doar vom învăța să trăim în el cu ochii larg deschiși, conștienți că, pe cât de insignifianți suntem, pe atât suntem de necesari. Pentru că fiecare are locul lui în marea dezordine, bine justificat mai degrabă decât precis localizat. Pe noi ne apără cartea când ne spune că dacă nu suntem atenți, „știința are puterea să se transforme într-un obiect contondent, care poate face mari ravagii în jur”. Și ne avertizează când ne spune „să nu uităm că o categorie este, în cel mai bun caz, o aproximare; în cel mai rău caz, o temniță”.
Haosul și ordinea. Există haos în ordine și ordine în haos.
Bine și rău, vom avea parte și de unul și de altul, nu pentru că merităm ceva anume, ci doar pentru că există, sunt în meniul naturii, iar ea ne va servi cu tot ce are, fără discriminare.
Si totuși, ce este De ce peștii nu există?
„Cea mai simplă descriere a acestei cărți este următoarea: o carte despre taxonomie, și despre cum știința clasifică și descrie speciile”.
De acord, dar mult prea simplu, totuși, pentru că atunci unde este cartea despre Lulu și felul în care s-a trezit în plină depresie căutând un sens în lume, unde este cartea despre acel David Starr Jordan care nu cataloga specii; unde stă marele adevăr despre pești. Bucata de istorie a eugeniei. Microromanul unei posibile crime. Micul colț de întuneric din istoria Universității Stanford. Dar Cristian Lupșa se duce mult dincolo de simpla descriere din citatul de mai sus. În Cuvântul – înainte, textul din deschiderea cărții este limpede, nu face nici o eroare și ne pregătește onest pentru ce va să vină. Dar pentru ce are cartea de spus nu putem fi pregătiți îndeajuns, credeți-mă.
„Oamenii sunt pe-aici de atâta vreme! …… Și probabil nu mai trece mult și vom dispărea!”
Părinții ne vor puternici și pregătiți, ei vor ca noi să răzbim în viață. Pentru asta ne vor înarma cu propria lor învățătură, vor pune propria lor concluzie în mâinile noastre mici și neîndemânatice. Doar ca să ne fie mai ușor. Tatăl lui Lulu, un biochimist lipsit de inhibiții, hedonist și plin de viață, și-a mânuit bine concepția despre lume. Aceasta l-a făcut un om liber care s-a bucurat de existența sa. Așa că n-a avut nici o rezervă sa i-o transfere fiicei lui la vârsta de 7 ani. Cu cele mai bune intenții.
“-Care e sensul vieții?
-Niciunul!
Era de parcă abia aștepta încă de când m-am născut să-i pun în sfârșit această întrebare. M-a informat că nu există un sens al vieții. Nu există rost. Nu există Dumnezeu. Nimeni nu veghează asupra ta și nu are în vreun fel grija ta. Nu există viață după moarte. Nici destin. Nici vreun plan. Și să nu cred pe nimeni care-mi spune că ar exista. Sunt numai niște chestii pe care le născocesc oamenii ca să aibă o consolare când se confruntă cu teribilul sentiment că nimic din toate astea nu contează și că nici tu nu contezi. Dar adevărul este că nimic din toate astea nu contează și că nici tu nu contezi.
Haosul, mi-a mai spus tata, era singurul stăpânitor. Acest masiv vârtej de forțe iraționale ne crea, din întîmplare, și avea să ne distrugă fără preget. Nu dădea doi bani pe noi, pe visurile noastre, pe intențiile noastre, pe cele mai virtuoase acțiuni ale noastre”.
O asemenea armă te poate face un învingător. Însă tot ea te poate face inapt pentru luptă pentru că îți poate fura chiar sensul ei. Pentru ce, atunci toate acestea? De ce ne-am zbate pentru a o lua de la început, din nou și din nou?
Atunci când Lulu Miller a fost părăsită de partener, și-a pierdut punctul de sprijin. A rămas cu ochii ațintiți către Haos, cu convingerea că nu contează, că e un fir de praf fără țintă, fără noimă. „Nici tu nu contezi.” A rămas fără motivație și fără sens și nu a mai găsit nimic suficient de puternic pentru a o determina să se ridice de la pământ.
Dar a existat în lumea stiințifică un om care a vrut să se lupte cu Haosul iar Lulu Miller știa de existența lui. A fost odată un om care s-a apucat să ordoneze lumea. Lui, viața i-a redus la zero toată munca într-o clipită. Iar el a luat-o de la capăt. Nu o dată, ci chiar de două ori. Ce resort fantastic l-a făcut pe acest bărbat să nu se oprească, să nu se dea bătut?
„…pe măsură ce m-am maturizat și Haosul și-a făcut mendrele cu mine, pe măsură ce mi-am distrus propria viață și m-am apucat să o refac din bucățele, am început să mă tot gândesc la acest taxonomist. Poate că înțelesese el ceva – despre perseverență și scop ori cum să mergi mai departe – ceva ce trebuia să aflu și eu. Poate era în regulă să crezi nemăsurat în tine. Poate că a te lăsa dus de val, negând cu vehemență faptul că totul era sortit pieirii, nu era o dovadă de nebunie, ci – și mi s-a părut imoral să gândesc asta – o dovadă că ești învingător?”
Lulu Miller și-a făcut un scop din a descoperi și a înțelege de unde a găsit acest om determinarea de a merge înainte. A fost convinsă că sursa lui de putere o va salva și pe ea. Așa a început o călătorie la finalul căreia s-a întâlnit cu acesta, cu David Starr Jordan, iar cunoașterea lui i-a furnizat o surpriză de proporții.
Cine ești tu, David Starr Jordan?
Taxonomia este disciplina științifică care stabilește regulile după care se pot ordona și clasifica speciile, viețuitoarele de pe pământ. David Starr Jordan este ihtiolog și unul dintre marii taxonomiști ai lumii, asta ne vor învăța toate manualele de specialitate. In felul nostru caracteristic, ca să arătăm cât prețuim pe cineva, începem să denumim munți, străzi și instituții cu numele acestuia. Există un pisc în Sierra Nevada, un lac în Utah și unul în Alaska, două licee și un bulevard, chiar și un râu, toate poartă numele Jordan. După ce citim cartea am dori cu adevărat să le rebotezăm măcar, căci istoria n-o mai putem schimba.
Căutând pentru ea pământ ferm sub picioare, un loc în care să-și arunce ancora, Lulu Miller se îndreaptă cu cercetarea spre Jordan ca spre un continent stabil, un monolit pe care nu l-a sfărâmat nici focul, nici cutremurele, nici moartea propriilor copii. Înaintând în istoria omului Jordan, nu numai că se pierde și mai tare, dar mai mult, ne așază și pe noi pe nisipuri mișcătoare în care ne scufundăm odată cu aura și prestigiul acestui naturalist. David Starr Jordan se va dovedi un teritoriu plin de surprize, de secrete și de întuneric. Lulu Miller cartografiază geografia neștiută și după ani de cercetări, oferă un portret la care nimeni nu s-a așteptat. Ceea ce găsește este tulburător pentru că David Starr Jordan aduce într-adevăr cunoaștere, dar greșind față de știință și umanitate într-un mod înfiorător. Un paradox atât de trist și un parcurs atât de dezamăgitor pentru copilul care cartografia cerul cu stelele lui. Care și-a adăugat numele de Starr din dragoste pentru Univers. Care a cules fiecare floare, frunză, gâză, melc sau pește pentru a-i găsi locul potrivit în lume, el copilul pe care nimeni nu l-a înțeles. Unde trebuie așezat omul matur și faptele lui în clasificarea stabilită nu de taxonomiști, ci de către noi? Greu de spus, ar spune unii, simplu, ar spune alții. Nu există monedă fără revers.
Povestea copilului și a tânărului Jordan este chiar ca acele istorii din romane, îl iubești, ai vrea să fii ca el, îi admiri tenacitatea si iubirea pentru natură, pentru știință. Această manie de a ordona totul, de a numi, de a identifica, nu te sperie, pentru că nu bănuiești nicio clipă că este un mecanism de apărare. În fața unei lumi Haotice, un copil își găsește o metodă prin care ține dezordinea în frâu. Colecțiile lui. „Psihologul Wernwr Muensterberger, care a consiliat zeci de ani colecționari compulsivi, notează că acest obicei se intensifică adesea după o privațiune sau o pierdere sau o vulnerabilitate de un fel sau altul, fiecare nouă achiziție provocându-i colecționarului o amețitoare izbucnire de omnipotență fantasmată”.
Jordan a colecționat toată viața, era permanent în căutarea unui exemplar necunoscut. A luat foc imobilul unde erau toate speciile culese, cu toate notițele? A luat-o de la capăt. A venit un cutremur și s-a prăbușit totul, zdrobind toate recipientele cu pești, ani întregi de cercetare? De la capăt, neobosit. A murit soția? A luat alta, au murit copiii? A făcut alții. Să semene oare cu o omnipotență fantasmată?
Dezastruoasă a fost nu întâlnirea cu mentorul său, Louis Agassiz, ci ideea pe care i-a indus-o acesta, anume că există o scară a evoluției, dar nu una oarecare. O scară care duce nu de la simplu la complex, la divers, ci una care duce la ceva mai moral. Marea lui eroare, ideea că materia are morală.
„Convingerea că natura este o scară cu trepte. Scala naturae. O ierarhie divină de la bacterii la om, care trimite obiectiv la cei mai buni.”
De la ideea că unele specii pot degenera (avea convingerea că o specie parazită este una degenerată) până la eugenie, a fost un pas foarte mic. Jordan l-a făcut cu convingerea că este pe deplin îndreptățit și că prin asta face un mare serviciu speciei umane, nepermițându-i să decadă. Așa cum „1927. O vară care a schimbat lumea” de Bill Bryson mi-a oferit o bucată tulburătoare și neașteptată despre eugenie, la fel „De ce peștii nu există” a făcut același lucru. Am înțeles că rădăcina acestei teorii pe care o credeam profund nazistă este de fapt profund americană. Chiar dacă a mai existat în istorie intenția de a împerechea exemplare selectate, aplicarea unei metode de sterilizare a indivizilor considerați inferiori s-a materializat prima dată în Statele Unite. Întregul capitol despre subiect este foarte interesant, iar scandalos este ca legile s-au aplicat până în anul 1970. Legi care s-au născut din convingeri induse și susținute de oameni ca David Starr Jordan, teorii care au crescut în mintea tinerilor dintr-un loc ca Universitatea Stanford, instituție care l-a avut pe Jordan drept primul director din istoria ei și unde acesta și-a impus teoriile de la catedră.
Dar asta este doar una dintre fațetele neașteptate ale lui Jordan. Istoria lui este plină de surprize și fiecare se leagă de istoria unui lucru pe care-l schimbă radical. Departe de a fi acel sprijin pe care îl căuta, el s-a dovedit a fi pentru Lulu Miller mai degrabă un puț în care să cadă mai adânc. Din fericire, ea a găsit un răspuns acolo unde se aștepta mai puțin.
Jordan a catalogat 5% din speciile cunoscute azi (e un număr mare, vă garantez). Așa cum el nu știa niciodată peste ce pește va mai da, nici autoarea nu a intuit de unde se va răsări acel răspuns de care avea nevoie. El a venit sub forma unei umile destăinuiri din partea unei persoane care a fost selectată pentru sterilizare, o femeie „inferioară” care nu avea nimic prețios de transmis generațiilor viitoare, în opinia unora. Nu i-a oferit o soluție pentru Haos, pentru că pur și simplu nu există, dar i-a găsit un loc în el, un loc al ei în care să aibă sens.
Marea surpriză din această carte vine însă să-i întoarcă lui Jordan cu susul în jos toată munca de clasificare, pentru că afirmația „peștii nu există” este adevărată. Ce este absolut incredibil e și faptul că acest lucru se știe din anii 80, dar că pur și simplu nu-și poate face loc în ordinea noastră, deși cei care au descoperit teoria s-au străduit să popularizeze informația. Orice om de știință serios, știe însă, peștii nu există. Ce vrea să spună asta trebuie să găsiți în carte. De câte ori voi mânca un pește mă voi gândi la cartea asta. De câte ori voi deschide atlasul cu animale voi zâmbi când, după Mamifere și Păsări, voi vedea capitolul Pești.
Ca să ne înțelegem pe noi, ca să ne împăcăm cu concluziile noastre, facem uneori drumuri lungi care trec prin alți oameni, prin alte vieți. Indiferent cât de lungă e călătoria și pe unde ne poartă ea, e necesar să ajungem acasă la final. Iar acasă suntem noi, fiecare, taxonomii propriilor noastre existențe. Ne rânduim lumile interioare după criterii diferite, dar există o singură lege universală care trebuie să existe în toți. Noi trebuie să ne găsim în dezordine acel loc în care încăpem cu tot ceea ce ne reprezintă și în care avem sens.
David Starr Jordan a construit o scară crezând că, urcând pe ea, ordonează natura după legea moralității, ignorând faptul că materia și universul nu se conduc după noțiunile de bun și rău. Lulu Miller urcă și ea o scară, singura care contează, singura care face față Haosului, anume aceea care duce către sine. Iar ca să ajungă la sine, înseamnă să distrugă ordinea care o clasifică și să ajungă la locul care îi dă sens.
Puteți cumpăra cartea: Editura Publica/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: Publica.ro, NPR.org)
