De-a v-aţi ascunselea prin viaţă şi timp – pseudo-jocuri regizate de Ileana Popescu Bâldea

Deşi nu mă pot lăuda cu prea multe evadări în universul literaturii româneşti a timpului meu, orientarea privirii către alte fenomene artistice, în special sonore, tot atât de contemporane, a făcut ca trecerea de la acele titluri clasice, puse de multă vreme la loc de cinste pe diverse liste de lecturi formatoare, spre o serie de scrieri mai recente să fie un fapt firesc, detaşat de orice tendinţă tinerească de a sfida trecutul.

Ca cititior şi ascultător de poveşti ale tuturor timpurilor, pot spune că nu mă simt neapărat în largul meu atunci când consider că nu le cunosc pe deplin, chiar dacă subconştientul deja antrenat îmi confirmă că întâmplările au fost odată şi că au tendinţa, într-un fel sau altul, să se rescrie. În acest context, după ce Ioana Pârvulescu mi-a deschis, prin romenele sale, porţile către o lume plină de viaţă, mister şi inocenţă, iar puţin mai târziu, vocea Ilenei Vulpescu mi-a şoptit, printre altele, că relaţiile dintre oameni trebuie să transforme gesturile instinctuale în forme ale demnităţii şi rafinamentului, vraja ordinii şi disciplinei cititorului riguros s-a rupt pentru puţină vreme.

Şi astfel,  fără să îmi propun aceasta în prealabil, momentul în care prestabilitele reguli ale jocului au hotărât se modifice a coincis cu o fracţiune de secundă în care privirea mi-a fost atrasă de un citat extras dintr-un roman necunoscut, la fel cum îmi era şi autoarea lui:

Viaţa nu este perfectă în niciun moment. Iubirea nu este imuabilă. Se poate toci. Şi, dacă nu este dublată de respect sau prietenie, când dispare, dominoul se prăbuşeşte. Noi, cei care construim cubul nostru rubik, devenim vinovaţi pentru ceea ce se întâmplă. Ne străduim să-l întreţinem, dar, cu toate acestea, se poate defecta. Lumea merge mai departe. Un alt cub, un alt domino. Încearcă să accepţi asta! 

La fel de mult ca orice formulă magică, acest îndemn, despre care am aflat foarte puţin mai târziu că se regăseşte într-un roman semnat de Ileana Popescu Bâldea – membră a Societății Medicilor Scriitori și Publiciști şi a Uniunii Scriitorilor din România – a retrezit dorinţa de a mă reîntoarce spre mult prea puţin cunoscuta lume a poveştilor cu titluri abstracte şi provocatoare. Prin aceasta, ca un posibil elev atent la o lecţie despre Anatomia sugestiei, iar mai apoi ca un spectator curios în faţa unei demonstraţii de Step pe o planetă sălbatică, mi-am reamintit că şi în ţara mea s-au scris şi se scriu ficţiuni desprinse dintr-o realitate mai cotidiană ca niciodată, chiar dacă orice asemănare cu ea este pusă de către autori sub semnul întâmplării.

„Anatomia sugestiei”, de Ileana Popescu Bâldea

Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2021

Deşi legătura cu alte scrieri ale aceleiaşi autoare – romanele Ape spre nimic, Viaţă, atât şi Păsări şi umbre – poate trezi un sentiment mai mult sau mai puţin apropiat stării de incertitudine în faţa a ceva necunoscut, primele pagini ale acestui nou roman ne-o (re)aduc în atenţie pe Iulia Manoliu. Iar pe măsură ce pătrundem în povestea ei, descoperim un personaj a cărui identitate se confundă nu doar cu cea a creatorului său, ci şi cu imaginea medicului-scriitor devenit el însuşi un condamnat la suferinţă, ca martor cheie la permanenta pendulare a spiritului printre diverse himere ale timpurilor:

Nu, nu merge aşa! Povestea cu iubirea care se învaţă este o utopie. Ca şi cea pe care încerci să o reanimezi. Seamănă cu un zid de cărămizi frumos colorate; o lovitură neînsemnată fiind suficientă pentru a-l dărâma. Iar rearanjarea pare un puzzle imposibil (…). Am luat un scaun dintr-o pânză de păianjen şi am coborât cu el acolo unde nu mi-e teamă de nimic (…). Am tras literele după mine – încruntându-mă, dezbrăcându-mă de piele strat după strat, până la adevăr. A fost o singură dată ca niciodată (p.7).

Fără să prindem prea bine de veste, devenim martori la transformarea vieţii într-un veritabil subiect de roman şi implicit la dramatica scindare a instanţei creatoare între lumea personajelor sale şi propria realitate, din faţa căreia este adesea tentată să se retragă, fie şi printr-o pierdere temporară a memoriei. Parcurgând paginile romanului, pătrundem astfel, în culisele unui destin zbuciumat, marcat, printre altele, de incertitudinea în faţa a două mari iubiri. La fel de zburători fragili prin lume ca cea care le-a transformat din personaje în persoane, Toni Vasilescu şi Alexandru Enescu (re)intră astfel în scenă, nu doar ca spirite creatoare condamnate la suferinţa implacabilă, ci mai ales ca mesageri a ceea ce poate că a mai rămas lucid dintr-o conştiinţă instabilă:

– „Haideţi, în picioare!” am ordonat. Pentru tot ceea ce este frumos şi bun în lumea noastră! Şi, da! Pentru iubire, iertare, speranţă, încredere, compoziţii şi cărţi adevărate! (…) Pentru viaţă, pentru realul acela pe care-l înghesuim fiecare după cum putem, în romane, în poeme, în compoziţii de tot felul. Tristeţile noastre nu vor muri între coperte sau sunete; doar între zilele care ne înşiră. Viaţa este deasupra tuturor capodoperelor! (…) O vreme, am povestit fel şi fel. Alex şi Toni, din când în când, parcă dispăreau din peisaj aşa, ca o tăcere adâncă din care nu ştiai cum îşi vor mai reveni. Mă simţeam ciudat. Îi urmăream, cum ai privi un film care îţi doreşti să se termine, fără să ştii însă cum ar fi pe placul tău (p.146).

În consecinţă, romanul Anatomia sugestiei se distinge nu doar ca un îndemn de a pătrunde în culisele celorlalte volume ale seriei, ci mai ales ca o întruchipare a unui carusel hipnotic. Menirea lui este, fără îndoială,  de a ne atrage în mrejele unui veritabil joc de-a viaţa, desprins parcă din acel prezent mereu dominat de panica obsesivă în faţa singurătăţii, a trecerii mult prea rapide timpului, a stării de fugă spre o lume perfectă.

„Step pe o planetă sălbatică”, de Ileana Popescu Bâldea

Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2021

Aşa cum vocea autoarei ne-a promis, călătoria prin tainele vieţii continuă, romanul Step pe o planetă sălbatică, reconectându-ne la acea lume a realităţilor devenite ficţiuni, la acea planetă aparent imaginară pe care Iulia şi personajele din jurul ei plutesc lin sau zboară haotic, în căutarea unei vieţi trăite în mod decent şi demn. La fel ca în romanul anterior, scriitoarea devenită psihiatru din dorinţa de a învinge singurătatea este însoţită şi străjuită pe drumul ei de acelaşi Toni Vasilescu, psihiatrul orb devenit, la rândul lui, scriitor. Locul lui Alexandru Enescu – pianistul, compozitorul şi scriitorul bolnav de Parkinson – este ocupat, de această dată, de Emil Constantinescu, nu Preşedintele, ci procurorul alienat, deplin rătăcit prin umbrele trecutului, străinul care apare în viaţa Iuliei pentru a transforma un vis de iubire din alte vremuri într-un prezent egoist.

Rând pe rând, diversele crâmpeie de poveşti pline de minciuni care par să ne facă viaţa mai frumoasă îşi află adevărurile mai mult mai puţin dure într-o serie de meditaţii profunde asupra vieţii. Şi astfel, pe măsură ce fiecare pagină a romanului este cuprinsă cu privirea, suntem invitaţi la un dans mai puţin obişnuit, la o rotire obsesivă printr-o proprie bulă de plin şi vid, în care fiecare pas nu reprezintă decât o formă de reîntoarcere la ceva deja cunoscut, dar pierdut prin timp:

Uneori nopţile sunt lungi. Alteori nu sunt deloc. Uneori nu suntem pregătiţi să spunem ceea ce ne doboară. Alteori comunicăm şi ceea ce nu simţim. Dar, de cele mai multe ori, habar nu avem ceea ce facem. Ne lăsăm duşi de viaţă, ca şi cum ar fi conducătorul nostru. Apoi ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute, să ne arate, să ne înveţe, să ne pună lanterna în ochi pentru a verifica dacă suntem morţi sau doar existăm (…). Trecem prin viaţă fără să înţelegem nimic, aproape, întotdeauna. Dar când apar probleme pe care nu reuşim să le depăşim, conştientizăm că nu am învăţat suficient din eşecul anterior. (…)Notăm ziua în care ne-am dezmeticit cu o bilă albă. Strângem bilele în buzunarul drept. Într-o zi uităm vigilenţa pe scaunul pe care ne-am relaxat ultima oară şi nu mai suntem atenţi la mers. Bilele cad din buzunar, se împrăştie, ca şi speranţa noastră în mai bine. Uneori putem să o luăm de la capăt. Alteori nu! Atunci îi rugăm pe alţii să ne pună bilele în buzunar, în oricare… (p.113 şi 147).

În această ambianţă, pare că asistăm şi de această dată la desfăşurarea unei poveşti ce pare că se vrea a fi una fără sfârşit, dar pe care nu ştim cu precizie cum şi când ne va fi dat să o redescoperim. Ceea ce rămâne cu siguranţă dincolo de această incertitudine, dincolo de o ultimă pagină în care viaţa tinde să se rezume la o demonstraţie sau la o lecţie de Step pe o planetă sălbatică este imaginea mereu vie a unui decor sumbru, a unui ring în care dezamăgirile prezentului se dezvăluie ca nişte prelungiri ale acelor umbre ale trecutului care transformă viaţa într-o luptă atroce dintre firea omului puternic şi natura sensibilă, acaparată adesea de microbul suferinţei. Iar odată angrenaţi în tot acest duel vom înţelege, asemenea personajelor, faptul că şi cele bune şi cele rele fac parte din noi, cei care, adesea mult prea pierduţi în zgomotul cotidian, uităm parcă să transformăm fiecare pas prin lume într-una din acele formule magice, menite să îmblânzească, măcar puţin, sălbăticia din jurul nostru:

Să mergi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Să alergi atunci când este cazul. Să te opreşti pentru o clipă când nu ai înţeles mesajul din adânc. Apoi să fugi pentru a recupera. Şi să speri că drumul tău este al inimii şi al minţii, deopotrivă. Să nu ripostezi imediat. (…). Şi când între degete îţi va rămâne esenţa, să o miroşi ca pe o floare rară, apoi s-o dăruieşti (p.107).

(Surse imagini: https://carturesti.ro/, https://ziarullumina.ro/, https://www.librariadelfin.ro/, https://www.anticariat.net/, https://m.facebook.com/popescu.baldea.ileana)