”Dansul privighetorii de primăvară”, de Kyung-sook Shin
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2017, 395 pagini
Traducere din coreeană și note de Diana Yüksel
Titlul original al cărții este „Yi Jin”, numele eroinei principale, care în coreeană înseamnă „Prun Veritabil”. Deși nouă acest nume nu ne spune cine știe ce, aflăm din nota de subsol a traducătoarei că lor, coreenilor, le spune. Totuși, noi nefiind coreeni, Diana Yüksel (sau poate editura) a avut inspirația să-l schimbe într-unul mai accesibil. Este numele unui dans a cărui interpretare măiastră leagă între ele toate momentele importante ale romanului, rotunjindu-le sensul. Aici apare însă o problemă: cum privighetori trăiesc și pe la noi, știm câte ceva despre ele. Anume că, într-adevăr, cântecul lor se aude în mai, adică primăvara, și că este un cântec de curtare. Adică de dragoste, ca să spunem lucrurilor pe nume. Sau de nostalgie, ori tristețe, după caz. Totuși, cântec, nu dans! Cum însă pot să îmi imaginez sensbilitatea artistică extrem-orientală sugerând astfel cântul, cred că mi-ar fi plăcut să aud acel dans…
Tot în legătură cu titlul ar mai fi ceva de precizat: de fapt nu privighetoarea este de primăvară, ci cântecul/dansul ei. Corect ar fi fost să se numească „Dansul de primăvară al privighetorii”, ca lucrurile să fie de tot clare; însă n-ar fi sunat nici pe departe la fel de bine. Cum nu sunt în măsură să apreciez fidelitatea traducerii merg pe mâna Dianei Yüksel, care nu doar că știe limba coreeană, dar dă semne că i-a prins și spiritul; ca și pe cel al limbii române. Aceste considerente despre titlu sunt cheia care mi-a înlesnit lectura. Anume, conștiința permanentă a distincției dintre cele două spații de civilizație: cel extrem-oriental (în speță coreean) și cel occidental (francez, în cazul ăsta, unde se petrece o bună parte din acțiunea cărții). De altfel Kyung-sook Shin, scriitoare contemporană recunoscută și multiplu premiată în lumea celor cu ochi migdalați, valorifică tocmai această realitate. Plus că, femeie fiind, oferă acces la o delicatețe a sentimentelor de care bărbații mai greu sunt capabili. Sau, oricum, nu cu aceeași consecvență.
Yi Jin a fost un personaj real pe care romanul îl scoate din negura uitării. Însă aici e vorba de o biografie imaginară (ceea ce o face eligibilă pentru Editura Humanitas Fiction) construită de autoare pornind de la sumara informație că, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, o doamnă de la curtea regală din Joseon (așa se numea Coreea pe atunci) ar fi trăit un timp la Paris. Cum a ajuns ea pe meleaguri atât de îndepărtate veți afla citind cartea. Interesant este felul în care sunt puse față în față mediul din care a plecat și cel în care a ajuns. În primul, cel al Palatului, a fost doamnă de onoare a reginei și prim-dansatoare (era să spun privighetoare). Unora dintre noi această lume ne este familiară din serialele coreene de televiziune care se petrec mai toate acolo. Nu mi-a fost greu așadar să revăd, citind, arhitectura aceea pavilionară cu acoperișuri curbate din țiglă și cu pereți din hârtie în rame de lemn, decorați cu hieroglife cu semnificații adânci. Cu grupuri de femei sau bărbați în rochii largi și pălării ciudate, pășind mărunt, dar hotărât, spre destinații numai de ei știute. Și care „vorbeau straniu, fără să spună concret dacă lucrurile erau într-un fel sau în altul. Era modul lor de a evita o alegere clară.” O lume uitată de timp, cu reguli extrem de stricte și adesea bizare, unde respectul etichetei era mai important decât cel al vieții. Lumea în care Yi Jin a crescut, a iubit, a dansat.
Și iat-o pe eroina noastră pătrunzând în plină Belle Époque, înarmată doar cu limba franceză („bucuria de a te putea înțelege cu un om născut într-o altă țară fără ajutorul unui interpret e la fel de mare ca aceea pe care o resimți când dai de o oază cu apă în deșert.”) și cu lecturi febrile din Hugo și Balzac. Nu era ca și cum ar fi venit în capitală dintr-un fund de provincie, ci și din alt timp. În Parisul marilor bulevarde, al Luvrului, al Senei cu mulțimea ei de poduri mai vechi și mai noi, al catedralelor năucitor de frumoase. Și care tocmai își construia Turnul Eiffel. Citise despre toate acestea, dar le-a găsit mai impresionante decât și le imagina. Un oraș cât o lume, observa ea! Parisul în care bărbații și femeile păreau liberi să trăiască după plac. Unde sunt tradițiile, îngrădirile, eticheta? A aflat mai apoi că erau, oarecum diferite, însă așa cum erau n-o deranja. Faptul că putea să danseze de câte ori simțea nevoia îi era de ajuns. Și o viață culturală fascinantă, cu saloane literare, teatre, Opera. Ba chiar și un mare magazin, Bon Marché, cu o sală de lectură unde scriitorii citeau din operele lor și care i-a plăcut mult lui Jin. Acolo l-a cunoscut pe Maupassant. Adevărul e că nu poți să-l cunoști pe Maupassant dacă nu te afli în locul potrivit la momentul potrivit. Noi, spre exemplu, n-am putea.
Ea, străina, orientala, fusese bine primită, însă mulți o priveau ca pe o curiozitate, oarecum la fel ca pe grupul de africani instalați într-un țarc în Bois de Boulogne. Poate că nu la fel, dar ea așa simțea uneori. Nu doar alteritatea, diferențele culturale și de rasă, ci și un vag sentiment de superioritate afișat de localnici. Ideea că aceștia chiar aveau cu ce se mândri nu însemna mare lucru pentru că, la urma urmei, e bine să poți alege singur ce e mai important pentru tine în viață. Nu trebuie să-ți impună alții, mai ales dacă au puterea s-o facă. Și astfel a început să-i fie dor de Joseonul ei, de ochii oblici și de florile de prun…
Ca să apreciați cartea pe cont propriu, vă sfătuiesc să nu vă lăsați prea mult influențați de ce am scris eu aici. Ea nu este un studiu despre întâlnirea civilizațiilor, nici un eseu psihologic à l‘orientale, nici chiar o analiză a relațiilor internaționale fin de siècle. Deși conține câte ceva din toate astea, dovadă că am putut scrie despre ele. Cartea este de fapt un roman de dragoste. La întrebarea cine sunt protagoniștii, pare simplu de răspuns: el, Victor Collin de Plancy, noul consul francez la Seul, o place pentru că e frumoasă, grațioasă, sensibilă și are ochii negri. Ea, Yi Jin, care a învățat franțuzește de la un preot al Misiunii Catolice, îl place pentru că e atent, curtenitor și i-a promis că o ia de soție și o duce în Franța. Dacă veți obiecta că nu așa arată dragostea, că n-are nevoie de motive, că exact motivele ajung până la urmă să o răcească, veți avea perfectă dreptate. Spun doar că protagonistul poveștii de iubire a lui Jin nu e francezul, ci altcineva.
Asta mi se pare a fi marea subtilitate a cărții. Vedem cum un sentiment adânc se naște, la început confundat cu uimirea, apoi cu simpatia, ca în cele din urmă distanța să facă din el un fapt mai presus de orice îndoială: iubirea. O iubire nemărturisită și prin asta mai profundă, care o însoțește pe Yi Jin în periplurile sale și care, în cele din urmă, o face să ia decizia. Nu se vorbește deloc despre ea, noi, cititorii, aproape că o uităm pe parcursul lecturii, dar Jin nu o uită. Ba chiar dansul ei devine tot mai înaripat și mai sugestiv datorită acestei iubiri pe care străinătatea din jurul ei o potențează: da, sunteți impresionanți, îmi place cum v-ați organizat viața, vă admir chiar, dar inima mea nu mai e aici. Și eu trebuie să-mi urmez inima. Rar poți întâlni o poveste de iubire atât de pură și de puternică. Poate doar la marii clasici…
