Dans la Russie des Soviets, de Albert Londres (II)

Dans la Russie des Soviets, de Albert Londres
Arléa, Paris, 1996

Prima parte aici.

Londres râdea de naivii din Occident care aşteptau revenirea la normal, integrarea si adoptarea de către comunişti a unor tipare comprehensibile “Tocmai împotriva democraţiei, împotriva votului universal bolşevicii au făcut revoluţia.” Si continua “ Au impartit Rusia in doua: proletarii si paraziţii. Comunist este oricine strigă “Trăiască comunismul!” Iar parazit este oricine încearcă să se mulţumească cu sine însuşi. Proletarul va trăi; parazitul trebuie să moară. Omul nu a ajuns in secolulul al XX-lea pentru a avea libertati individuale. Cine isi caută libertatea, libertatea de a acţiona, de a trai, de a gândi este un reacţionar. Omul nu mai trebuie sa existe in calitate de om ci in cea de atom al comunităţii. Daca este absolut necesar sa gasim un nume pentru a defini regimul lui Lenin, acesta nu ar fi nici imperiu, nici regat si nici republica ci internat. Iar pilonul lui este comisarul.”[1]Londres, specializat cum era în relatarea grozăviilor lumii, nu ezită să descrie violenţa bolşevică, confirmând cele mai negre temeri. “Aristocraţii au fost înecaţi. Îmbarcaţi în nave, duşi la Kronstadt unde navele au fost scufundate. Scafandrii, spune legenda, care au coborât în acele locuri, au revenit la suprafaţă înnebuniţi. Pretindeau că tocmai văzuseră un mare număr de nobili ţinând o consfătuire pe fundul mării. Burghezii mor de foame iar proletarii sunt traşi de belciugele din nas.”[2]

Londres a fost primit chiar si de comisarul pentru afaceri externe, Cicerin. Intalnirea a fost programata la ora 3 dimineaţa. “Adică, vreţi să spuneţi, la 3 după-masa!” “Nu, tovarăşi, chiar în această noapte la ora 3!” Cicerin îi expune reporterului francez viziunea despre raporturile diplomatice noi pe care puterea sovietică intenţiona să le promoveze [3] şi despre intenţiile paşnice şi nevinovate ale noii puteri, faţă de care Londres este cam sceptic, redându-le ironic. Ba mai mult, Londres are năstruşnica idee, atât de pertinentă încât s-ar aplica şi acum, după 90 de ani de la data publicării ei în ziarul Excelsior, de a propune guvernului francez ca toţi comuniştii francezi să-şi ia cu ei soţiile şi copii, să le fie plătite vizele şi biletele de drum până în Rusia Sovietică unde ar fi urmat să trăiască, mănânce, muncească pentru ca după şase luni să fie repatriaţi pentru a spune Franţei ceea ce au trăit. Comuniştii contemporani ar avea de ales între RPD Coreeana şi Cuba. Ce ar alege?[4]

Londres relatează într-o altă corespondenţă întrevederea pe care a avut-o cu un alt demnitar de rang înalt al regimului bolşevic, proaspăt instalată care dovedeşte debusolarea de început avută de aceştia, surprinderea că au câştigat puterea absoluta si, mai mult, că reuşeau să se menţină la putere. Comisarul pentru finanţe îi declară reporterului francez siderat că misiunea bolşevicilor era … suprimarea banilor ca modalitate de ordonare a schimburilor inter-umane, banul fiind considerat ochiul dracului dar, mai ales, al înrobitorului vechi regim dominat de burghezie. Londres insistă şi-l zgândăreşte pe comisar, neputând înţelege cum va funcţiona o societate, fie ea si comunistă, în absenţa banului. Şi avea dreptate, utopia începuturilor comuniste a fost abandonată până şi de bolşevici care insa nu au renunţat la normarea tuturor aspectelor vieţii şi dobândirea dominaţiei asupra tuturor resurselor in ideea dominării absolute a cetăţenilor.

Londres întreabă : şi dacă am un prieten rus care ar vrea să vină să mă vadă în Franţa? Comisarul i-o retează scurt: nu are cum să ajungă în Franţa aşa că nu are nevoie de bani. Dar dacă eu vreau să vin în Rusia, să-mi văd prietenul, întreabă cu maliţiozitate reporterul francez. Răspunsul comisarului este edificator pentru întreaga mare categorie a celor (scriitori, oameni politici, artişti etc.) care au fost primiţi şi omeniţi în URSS de-a lungul deceniilor: “Rusia nu-i va primi decât pe aceia pe care ea îi recunoaşte şi pe care va dori să-i recunoască. Vor fi puţin numeroşi: atunci ne vom putea ocupa în mod special de fiecare.”[5]Londres descrie si intalnirea cu doi francezi trecuti de partea comunistilor, unul dintre ei fiind chiar Pierre Pascal, autorul volumului propag En Russie rouge[6] Londres ii ia peste picior si la intrebarea lui Pascal cum i se pare Rusia sovietica, lumea noua edificata de bolsevici, raspunde frac “imi produce senzatia ca sunt intr-un azil de nebuni in care nebunii le-au dat cămăşile de forta gardienilor si s-au apucat sa guverneze.”[7]Pierre Pascali se pare lui Albert Londres orbit, nu mai vedea foametea, tristetea, nemaiffind un om civilizat, nici macar francez: era doar comunist. “L-a intalnit pe Dumnezeu: Karl Marx i-a vorbit.”

Londres l-a vizitat şi pe Gorki “singurul om sigur pe sine pe care l-am văzut de când am ajuns în Rusia.” Justificările lui Gorki care recunoaşte că nu era comunist dar îi aprecia pe comunişti pentru ceea ce doreau să construiască (!) ne sună extraordinar de familiar şi pleacă de la tema sacrificiului personal al omului de cultura (sacrificiu care implica în primul rând onoarea, coloana vertebrală) pentru a obţine/ smulge regimului mici concesii: o raţie în plus pentru artişti care erau condamnaţi la moarte prin înfometare, zece kilograme de cărbune etc. Radiografiei sale nu-i scapă nici convertirea de nevoie a unei părţi a corpului ofiţeresc din vremea ţaristă la noul regim. Evident, acei ofiţeri care scăpaseră masacrelor sistematice din perioada 1917-1918 şi cei care nu se alăturaseră armatelor albe. Fiind elemente potenţial instabile, bolşevicii, de nevoie, fiind atacaţi din mai multe părţi concomitent chiar dacă prea puţin convingător, au acceptat să le încredinţeze din nou comanda. Londres descrie cum din vânaţi, ofiţerii au redevenit respectaţi de trupă căci puteau condamna la moarte elementele care nu se supuneau ordinelor, o răsturnare de situaţie spectaculoasă faţă de cea din timpul destrămării armatei ţariste. Însă bolşevicii nu aveau încredere în aceste elemente de aceea primeau comanda unităţilor mari doar acei ofiţeri care-şi lăsaseră drept zălog familiile. Cam cum făceau domnitorii moldo-vlahi in Evul Mediu când una din condiţii era tocmai trimiterea celor dragi la Stambul.

Ofiţerii recent convertiţi încercau să se iluzioneze cu cartea patriotismului rus însă viitorul lor nu a fost nici lung, nici strălucit. O altă armă de care s-au folosit de-a lungul întregii perioade de început a fost cea a alimentaţiei, arma foametei. Londres presimţea provizoratul acestei înţelegeri “Uniune sfântă pentru moment.” Corespondenţa lui din Rusia Sovietica se sfârşeşte cu trasarea portretelor celor două mari personalităţi ale Revoluţiei comuniste: a lui Lenin şi a lui Troţky. Analizându-i în puţine dar pertinente cuvinte, Londres descoperă că cei doi se completau de minune, unul fiind teoreticianul Terorii, celalalt practicantul ei, unul fiind pasiv, trăind în spaţiul Kremlinului, celălalt mobil, în celebrul său tren, alergând neobosit pe întinsul imensului fost imperiu, în funcţie de necesităţile de moment. “Trotky nu ştie întotdeauna ceea ce vrea poporul rus dar ştie ceea ce doreşte el de la poporul rus şi asta-i ajunge.”[8]Londres nu menţionează deloc numele lui Stalin însă dacă l-ar fi cunoscut cu siguranţă l-ar fi descifrat rapid şi pe el.

Albert Londres a surprins în reportajele sale comunismul de război a cărui violenţă este totală, de o cruzime greu de imaginat azi şi pe care nu-l prea interesau aparenţele, spre deosebire de regimul sovietic aşezat şi aparent stabilizat de către Stalin care a folosit cu mult mai mult succes imensa dorinţă a multor intelectuali occidentali, dar nu numai, de a edifica o lume nouă, perfectă, folosind toate miturile utopice din dotare. În mod surprinzător (oare?) după doar doi ani de administrare a puterii, regimul bolşevic îşi dezvăluia mecanismele de funcţionare care-l vor domina pentru restul existenţei sale istorice.