”Cum iubim”, coordonator Genevieve Feraru
Editura Vellant, București, 2016
Antologia coordonată de Genevieve Feraru se concentrează asupra sentimentului iubirii, așa cum este el văzut de anumiți scriitori sau oameni de cultură români și străini. Nu este neapărat o confesiune personală, așa cum am văzut în alte antologii de acest gen, ci texte scrise în manieră proprie despre acest sentiment sublim, indiferent dacă ele sunt personale, mărturisind foste sau actuale iubiri, sau sunt tratate în stil profund literar, autorul situându-se în afara acestora. Dar, în orice caz, nu este vorba despre cât de personal este fiecare text (deși pe unele le recunoaștem de la distanță), ci despre dragoste în general.
Desigur, ca în fiecare antologie, contează atât persoana celui care a scris respectivul text, cât și valoarea textului în sine, iar aici nu contează persoana celui care a realizat antologia. Genevieve Feraru a adunat laolaltă oameni foarte cunoscuți în plan literar (Pascal Brukner, Cristian Teodorescu, Nora Iuga, Radu Aldulescu, T.O. Bobe sau Simona Sora, ca să enumăr doar câțiva) împreună cu persoane mai puțin cunoscute, cel puțin publicului larg, rezultând o antologie diversă, atât în privința genului literar atins (avem aici texte de proză scurtă, de poezie, de teatru sau de psihologie, dar și câteva pagini de jurnal sau de avangardă), cât și în privința valorii literare (sunt texte foarte bune, dar și texte pe care nu le-am înțeles sau mediocre). În plus, ca aproape în fiecare carte asemănătoare pe care o citesc, mi-aș fi dorit și o prezentare pe scurt a autorilor, pentru a ști ce au scris, cine sunt și unde să îi caut, dacă mi-au plăcut, în continuare.
De fiecare dată când scriu despre antologii, nu analizez cartea ca atare, ci încerc să aduc în fața cititorilor mei impresiile mele despre cele mai reușite texte, mai ales atunci când vorbim despre păreri și stiluri total diferite. Așadar, ce mi-a plăcut:
-în ”Nu mai sunt iepurașul tău drag”, Matei Vișniec tratează în mariera proprie – piesă de teatru scurtă, cu două personaje, Ea și El – felul în care se întrevede, de la orice distanță, dorința femeii de a cicăli bărbatul în orice împrejurare. Este această concluzie o formă de misoginie sau adevărul adevărat?
–Doina Ruști e una dintre scriitoarele mele preferate. O dovedește și în ”Uniunea europeană”, text în care se vorbește despre felul în care o închipuire poate deveni o adevărată formă de dragoste la distanță. Două personaje total diferite – un fel de Olivia Steer franțuzoaică, care protestează împotriva folosirii latexului, și un băiat simplu, român, muncitor, care primește, din întâmplare sau din hazard, un balon trimis din Franța, de ea, ca semn de proteste. O iubire imposibil de a fi împărtășită, dar textul este savuros, surpinzător, imprevizibil.
–”Visul lui Andrei” este textul prin care Dan Pleșa ne poartă într-o lume aflată la granița între vis și realitate. Un bărbat este fericit, iubește doar pentru că este vedeta unui reality show care îi amprentează viața pentru totdeauna. Până la urmă, este vis sau realitate?:
”De-asta se simțea atât de fericit, ca-ntr-o poveste, de-asta tot ce se petrecea avea un contur incredibil de viață trăită ca-ntr-un roman. Realitatea, sau ce i se părea lui a fi realitatea, era doar o mare minciună, învelită într-o poveste frumoasă al cărei sfârșit probabil că ținea de puterea lui de seducție telegenică. Nu universul conspirase la fericirea lui, ci bucuriile lui, emoțiile lui, satisfacția lui erau izvorâte din competența unei întregi armate de scenariști, asistenți de producție, producători, directori de marketing și regizori.” (pag. 187)
-de reținut și textele lui Matei Cocimarov, una dintre cele mai faine și sexy povestiri despre vânzarea unei vaci la țară și întâlnirea erotică dintre proprietarul acesteia și o jurnalistă; Dumitru Augustin Doman scrie despre dragostea pentru vin într-un sat de lângă Prut; Diana Adamek trece dincolo de tărâmul românesc pentru a discuta despre întâmplări din Franța post-revoluționară, având în centru câteva tinere domnișoare care fac avere din vânzarea de flori și din aplicarea de machiaj; la fel și Alex Tocilescu, în ”Just a kind of magic”, un text simplu, frumos, despre dragoste.
La final, vă las cu întregul text semnat de Andrew Solomon, intitulat ”De la a fi iubit la a iubi” (tradus din engleză de Iuliana Dumitru), care poate sintetiza toată esența iubirii, pentru cei mai mulți oameni:
”Iubim dintr-o întâmplare: dacă avem noroc, ne naștem lângă oameni care ne iubesc, iar dependența de ei este prima noastră formă de iubire. Căutăm încuviințarea lor, bunătatea lor, o vorbă blândă, o atingere. Iar ca să smulgem de la ei toate aceste lucruri, încercăm să ne adaptăm așteptărilor lor. Însă, fără s-o știm, ceea ce simțim față de ei nu e pur și simplu încredere; ci sentimentul că lumea nu trece dincolo de acești oameni. Freud spune că bebelușul nu percepe granița dintre sine și sânul mamei, iar la nivel psihic, experiența proximității difuze stăruie încă multă vreme după momentul separării fizice. Dacă suntem norocoși, felul în care suntem iubiți ne înlesnește capacitatea de a iubi la rândul nostru. Ne alegem prietenii și îi iubim pentru că noi i-am ales. Astfel, mai târziu, în plină sexualitate, nu dependența, ci dorința e cea care constituie iubirea. Iată încă un amestec, o fuziune a trupului cu sinele. Și tot în virtutea dorinței, suntem iarăși generoși, dar generozitatea încă nu s-a eliberat de țeluri: ea aspiră să se consume. Pe urmă poate că nu vom avea copii și îi vom iubi, narcisist, ca pe o parte din noi, ca pe expresia desăvârșită a unei frânturi din noi ce va trăi dincolo de noi. Atunci, dacă avem noroc, mărinimia devine într-adevăr autentică. Având copii, învățăm să iubim ființe de care e posibil să nu putem depinde, pe care nu noi le-am ales și care nu ne astâmpără nevoile fizice; ci le iubim întru ele însele. Și tocmai prin această dragoste darnică, lucrurile capătă dintr-odată sens și înțelelem cât de mult ne-am iubit părinții, prietenii, iubiții. Copiii le limpezesc pe toate.” (pag. 202)
