”În căutarea bunei guvernări. Cum au scăpat alte țări de corupție”, de Alina Mungiu-Pippidi
Editura Polirom, Iași, 2017, 317 pagini
Traducere de Ioana Aneci
În contextul socio-politic actual, cartea Alinei Mungiu-Pippidi nici că putea fi mai binevenită. Apărută, în original, la Cambridge University Press, în 2015, reprezintă o analiză a evoluției societăților spre situația ideală în care corupția este aproape eliminată din administrarea afacerilor publice și din alocarea resurselor. „Una dintre cele mai importante cărți scrise vreodată despre principala provocare pentru guvernarea timpurilor noastre”, potrivit lui Larry Diamond, de la Universitatea Stanford, lucrarea autoarei își susține teoriile prin explicații detaliate, analize comparative și multe, multe cifre și tabele pentru cei interesați să urmărească fenomenul „la milimetru”.
Profesor de Studiul Democrației la Hertie School of Governance din Berlin, Alina Mungiu-Pippidi are ca arie principală de cercetare politicile anti-corupție și buna guvernanță. A declarat că, pentru a găsi mijloace adaptate fiecărei țări, în primul rând este necesară o definire a corupției. „(…) abuzul sistematic din partea celor care au putere asupra resurselor pe care le punem împreună într-un stat pentru profitul lor personal” – aceasta ar fi, într-o frază simplă, esența corupției.
Ideea de a privi în curtea vecinului și de a începe să îi imiți obiceiurile nu este tocmai indicată, dacă dorești să obții rezultate sincere și de durată. Tocmai din acest motiv, autoarea oferă o introducere amplă privind factorii cu ajutorul cărora se calculează nivelul de corupție al unei țări, cât și o listă a multor aspecte care influențează incidența, frecvența și atitudinea față de actele de corupție. Personal, însă, am considerat capitolul referitor la cauzele corupției drept unul dintre cele mai interesante; comparând, de-a lungul evoluției, mai multe state, Mungiu-Pippidi oferă explicații pertinente privind accepțiunea și… acceptarea ideii de corupție, pe baza indicilor socio-umani.
Și pentru că toți cititorii așteaptă exemplele practice, ele nu întârzie să apară. Aspectul cel mai interesant este diversitatea acestora. Statele care au reușit să își scadă pragul de corupție suficient cât aceasta să nu mai constituie un motiv de îngrijorare provin din cele mai neașteptate colțuri ale mapamondului. Din America de Sud (de altfel, legendară tocmai prin diferențele enorme de la o țară la alta și tocmai pentru atitudinea relaxată față de ilegalitate), avem Chile și Uruguay. Aceste două țări au sisteme de guvernare foarte diferite, și totuși au găsit, fiecare, calea spre normalitate.
„Succesul statului Chile pare să aibă legătură cu liberalizarea economiei și cu necesitatea unui sistem financiar solid (…)”, în timp ce, în Uruguay, „Integritatea elitei conducătoare, militară și civilă, are o lungă tradiție”. Așa cum precizam anterior, deși sunt exponentele unor istorii polarizante, cele două țări au găsit, prin metode adaptate, calea spre o guvernare curată.
Din Europa, exemplul este cel al Estoniei: „Progresul Estoniei către un regim cu acces deschis este cel mai mare din Europa postcomunistă, dacă nu chiar din întreaga lume într-un interval atât de scurt”. Supranumită E-stonia, în urma unei legi votate de Parlament în 2000, prin care se garanta accesul publicului larg la internet, are o populație care se numără printre „cele mai conectate tehnologic din Europa”. Spre deosebire de surorile ei baltice din fostul bloc, această țară a găsit un echilibru perfect între naționalism și liberalism și continuă să faci pași mari în domenii care altora le sunt greu accesibile.
Africa este reprezentată pe harta integrității de Botswana. Transparency International a avut mereu evaluări pozitive la adresa ei, considerând-o „(…) cea mai puțin coruptă dintre țările africane”. Ea a beneficiat de aportul unui deschizător de drumuri, în persoana primului său președinte, Seretse Khama, care a criticat dur corupția. Cele două aspecte pozitive înregistrate încă de la întemeierea statului, în viziunea autoarei, sunt existența serviciului civil autonom, protejat de „politizarea generală”, și dezvoltarea sistemului judiciar independent.
Situația din Asia se numără, în schimb, printre cele mai interesante. Continent al contrastelor prin excelență, alăturând state-puteri mondiale și state aflate majoritar la limita sărăciei, Asia scoate la înaintare Taiwanul și Coreea de Sud – cu toate că autoarea consideră fascinante și poveștile individuale ale unor țări care nu au primit „medalie”, fiind guvernări atipice (este vorba despre Hong Kong, Singapore, Bhutan și Brunei Darussalam). „Țara a avut o tranziție reușită și pașnică la democrație”, afirmă Mungiu-Pippidi despre Taiwan, și, în ciuda creșterii nivelului de corupție în primii ani, a început să construiască „(…) un cadru anticorupție în anii 1990”. Pentru Coreea de Sud, însă, procesul a fost mai anevoios, iar evoluția, treptată. Aceasta rămâne o țară marcată de puternice constrângeri normative, exemplele cele mai relevante fiind „Sinuciderea în 2009 a fostului președinte Roh Moo-Hyun din cauza unei acuzații de corupție și demiterea succesoarei lui în timpul mandatului (…)”.
Autoarea prezintă, cu generozitate, și exemplele câtorva state care sunt pe drumul cel bun, „la limită”, cu un pas în „zona verde”. Ulterior, probabil cele mai importante pagini ale cărții descriu importanța și impactul organizațiilor internaționale în contextul luptei anticorupție, dar și pașii de urmat în vederea aderării la politici eficiente. Sugestiile sunt însoțite, din nou, de cifre și tabele, iar bibliografia este, la rândul său, complexă.
În ansamblu, pentru cine are curiozitatea să citească pas cu pas această carte, există între paginile sale suficiente răspunsuri și propuneri pentru conturarea unei perspective cuprinzătoare asupra soluțiilor funcționale. Cu siguranță, și în cazul României poate funcționa un exemplu demonstrat, sau o combinație de mai multe exemple, adaptată, firește, situației concrete și factorilor de impact.
