”Cuba continuă”, de Cosmin Bumbuț și Elena Stancu
Editura Art, București, 2012, 346 p.
Cuvânt-înainte de Mircea Vasilescu
O serie de călătorii în perioada 2008-2011 constituie imaginea și textul acestui album despre o țară aflată dincolo de linia de orizont românească. Fidel Castro, ceva Che Guevarra, Buena Vista Social Club – elemente internaționalizate ale culturii cubaneze, un fel de „pizza” cubaneză, prezentă discret în aceste pagini (mai ales în portretele mutate, la începutul sau la sfârșitul unei sărbători, sau în lozinci pe jumătate șterse).
Adevărul acelei lumi de la tropice este anesteziat de disfuncționalitate, prezentă în fiecare fotografie și în fiecare poveste; chiar și natura frustră, plajele din Golful Porcilor, concursurile de cai ale țăranilor ș.a. respiră urmele unui abandon, o deformare pe care și noi, ca trăitori în comunismul și în postcomunismul anilor 1990, am trăit-o. Astfel, devine de înțeles o frază precum următoarea: „Telefoanele mobile au fost legalizate de Raoul Castro în 2008, dar numărul lor a început să crească abia în ultimul an. Convorbirile și mesajele costă însă atât de mult, încât majoritatea cubanezilor le folosesc doar ca să-și dea bip și apoi să sune de pe telefoanele fixe”.
Lumea este variabilă, trebuie dor ajustată în funcție de necesitățile fiecăruia; astfel, trenul poate fi ținut într-o gară periferică mai mult decât scrie pe orar, până se trezește barmanul să pregătească o cafea (era dimineață) turiștilor din tren. Da, e un tren turistic; este trenul spre Matanzas, un prilej pentru a arăta tehnologia învechită, rămasă de acum 60-70 de ani sau mai mult: singura cale ferată electrificată a fost construită de o companie americană în 1917.
O lume în paragină, dar și o lume pură, neindustrialiată, deconsumerizată, cu magazine ce par opere artistice prin dispunerea parcimonioasă a doar câteva obiecte-marfă în vitrine, oricum neinteresante pentru localnici: sticle de suc, de bere, papiote de ață, o adevărată expresivitate suprarealistă. Personajele din acest album, cu micile lor povești de viață (Didier, Rolando, Benito, Humberto și alții ca ei) sunt, așadar, oameni care se bucură în mod grotesc de semnele capitalismului: un telefon mobil epuizat, care abia mai licărește, un porc de sacrificat, mare eveniment, o luptă cu cocoși (de curând permise), un automobil cine știe cum ajuns aici, într-o țară unde nu se mai fabrică sau importă automobile de peste 50 de ani, un laptop și o mică porție de internet.
Capitala și proximitatea ei, orășelul de provincie (Cienfuegos) sau „Satul cu pământ roșu” respiră același aer, al controlului strict de către stat, transformat de multă vreme într-o entitate abstractă, în spatele unor tabuuri, a căror urmă se întâlnește în echitabile lozinci, plasate uneori ca legendă la unele fotografii, precum în acest citat din Fidel (semnat ca atare): „El trabajo volunario no descuidarlo jamas porque ello es piedra angular de nuestra educacion comunista”.
Persistă același mister care există și la noi: deși salariul sau venitul lunar este foarte mic pentru marea majoritate a cubanezilor, ei „consumă” unele bunuri (benzină, călătorii, rom etc) ce au prețuri apropiate cu cele ale veniturilor lor lunare. Sursa, în cazul cubanezilor, o reprezintă, pe lângă piața neagră, turismul și serviciile multiple pe care le oferă turiștilor, printr-un sistem adesea paralel celui oficial, de recomandări.
Nu doar o călătorie exotică, ci, mai ales, o intrinsecă reflecție despre acese două fruntarii ale latinității: Cuba și România.
