”Cu sânge rece”, de Truman Capote
Editura Art, Colecția Cărți Cult, București, 2015
Traducere din limba engleză de Constantin Popescu
Nu o să scriu o recenzie propriu-zisă pentru această capodoperă, s-au spus atât de multe lucruri frumoase încât ceea ce aș spune eu ar fi ori repetitiv, ori insignifiant. Nu prea l-am citit pe Capote la viața mea și mereu îmi spun că trebuie să rectific cumva această eroare, cu fiecare carte pe care i-o citesc. Poate, în timp, tot încercând să rectific erorile făcute în lecturile de tinerețe, le voi îndrepta inconștient. ”Cu sânge rece”, subintitulată ”O relatare fidelă a unei crime multiple și a urmărilor ei”, este considerată pe drept cuvânt cea mai bună carte a lui Capote, una dintre cele mai bune cărți scrise vreodată, cartea care a fost locomotiva scrierilor non-fiction etc. Toate aceste categorisiri sunt reale și realiste, am simțit-o până și eu, la o lectură așa de târzie.
Văzusem acum câțiva ani filmul ”Capote”, excepțional și el, cu Philip Seymour Hoffman în rolul scriitorului și câștigător al Premiului Oscar, care relata chiar povestea din ”Cu sânge rece”. Așadar, cunoșteam povestea în principiu, știam că Truman Capote a luat calea Kansasului după 1959, pentru a scrie un roman despre o crimă atroce, aparent fără motiv, în care patru membri ai unei familii dintr-un ținut obscur fuseseră uciși cu sânge rece de către doi nelegiuiți necunoscuți, care erau căutați de detectivii din întreaga Americă. Ba știam chiar și finalul, așa că ce surprize îmi mai putea rezerva cartea, în afara de afirmația, aproape integral valabilă, ”cartea e mai bună”?
Dar nu, deși cunoști povestea în aproape toate amănuntele sale, Capote realizează un lucru extraordinar, ținând cititorul prins în acțiune cu toate simțurile sale, fără să îi poată da drumul, de la început până la sfârșit. Un simplu roman polițist (asta e, până la urmă, dacă privim de departe) devine aici o explorare amănunțită a tuturor personajelor, atât ale atacatorilor, cât și ale victimelor, atât ale polițiștilor care încearcă să deslușească ițele unei afaceri ce pare destinată a fi ”cu autori necunoscuți”, cât și ale familiilor tuturor celor de mai sus. Talentul lui Capote se vede aproape la fiecare rând, reușește să aducă în fiecare moment elemente de noutate, amănunte aparent neinteresante și banale devin, peste doar câteva pagini sau capitole, chei de seamă ale rezolvării cazului.
Avem, așadar, de-a face cu doi oameni simpli (unul dintre ei a fost de curând în închisoare), care capătă un pont și se duc să jefuiască o familie de fermieri, bine văzuți în comunitatea în care locuiau și destul de bogați. Infractorii nu știau însă că aceștia nu mai foloseau de mult timp banii cash, ci plăteau totul cu carnete de cecuri, iar jaful preconizat, foarte minuțios pregătit, are ca rezultat patru crime oribile, care au zdruncinat societatea, contra câtorva zeci de dolari. Ce poate gândi cititorul în astfel de condiții, altfel decât repulsie față de astfel de oameni, care ucid fără scrupule și apoi iau drumul pribegiei, departe în Mexic.
Ei bine, Capote alege o altfel de cale sau, mai bine zis, el utilizează cu prisosință modalitățile de stil ale reportajului literar, rece, distant, corect, fără emfază și fără sentimentalism, lăsând personajele să se descrise singure, prin faptele și gândurile lor, fără să treacă de partea răului sau al binelui. Reușita lui tocmai în asta constă: ne aduce în fața unui adevărat policier, dar fără să facă din infractori niște oameni neapărat răi și fără să laude fără motiv nici pe victime, nici pe anchetatori. De aceea, odată cu trecerea paginilor, ne dăm seama că empatizăm din ce în ce mai mult cu personajele negative, cu criminalii, această empatie, deși conștient ne dăm seama că nu ar trebui să existe, este din ce în ce mai pregnantă. Până și pedeapsa cu moarte, decisă în conștiința juraților încă dinaintea prinderii criminalilor, ni se pare întrucâtva îndepărtată, atâta timp cât nu facem parte din familie:
”Ei bine, ce s-ar mai putea spune despre pedeapsa cu moartea? Nu sunt împotriva ei. Nu-i decât o răzbunare, dar de ce e rău să te răzbuni? E un lucru foarte important. Dacă aș fi rudă cu familia Clutter sau cu vreunul dintre cei pe care i-au curățat York și Latham, n-aș putea să-mi găsesc liniștea până când nu i-aș vedea pe cei răspunzători de moartea lor atârnând în ștreang.” (pag. 411)
Aventura celor doi, Dick Hickock și Perry Smith, s-a încheiat pe 14 aprilie 1965, undeva într-o închisoare din Kansas, dar prin romanul lui Truman Capote ei au devenit nemuritori; oare cine ar fi auzit de niște anonimi din SUA, care au omorât niște oameni (oare câte crime similare nu se întâmplă anual în lume?), chiar după vânzoleala din presa vremii, dacă nu ar fi existat un autor care s-a apucat să cerceteze cazul, să caute martori, să intre în amănunte neștiute de nimeni, în viața tuturor și să scrie o capodoperă? De altfel, Capote a spus odată: ”Nimeni nu va ști ce a scos din mine In Cold Blood. M-a râcâit până în măduva oaselor. Aproape m-a ucis. Cred că, într-o anumită măsură, chiar m-a ucis.”
