”Cronică în piatră. Vremea nebuniei”, de Ismail Kadare
Editura Humanitas, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2012
Traducere din albaneză de Marius Dobrescu
Volumul ”Cronică în piatră. Vremea nebuniei” reuneşte în paginile sale două romane scrise la o distanţă de peste 30 de ani unul de celălalt, ambele despre viaţa aceluiaşi orăşel albanez şi cu aceleaşi personaje pitoreşti, dar simple, constrânse, în primul roman, de război şi, în cel de-al doilea, de către primele semne ale constrângerilor comuniste, să se apere şi să se acomodeze cu noua ordine a lucrurilor. Dacă despre ”Cronică în piatră” am scris mai multe pe ClubDiverta.ro, iată câteva impresii despre microromanul ”Vremea nebuniei”, apărut iniţial în 2005, ce continuă, pe doar 50 de pagini, povestea personajelor principale din primul roman. Războiul a trecut de câţiva ani, iar comunismul s-a instaurat tiptil, aproape ascuns şi necunoscut, în viaţa tuturor oamenilor din Albania. Totuşi, efectele imediate se simt: ”Erau semne că aici totul o lua la vale. În vreme ce urcam la etaj, mi-am amintit fragmente din discuţiile din ultima vreme, de avertismentele pe care le primise tata-mare, cum că trebuie să renunţe la obiceiurile de moşier, care stă cu burta la soare şi-şi pune slugile să-l distreze.”
Pentru mine, pe lângă saga familiei din oraşelul albanez de la poalele munţilor, interesantă sub aspect psihologic şi sociale, chiar antropologic având în vedere că Ismail Kadare s-a născut în acel Gjirokaster în 1936, iar eroul principal poate fi uşor identificabil cu un alter-ego al scriitorului, cel mai interesant aspect al romanului rămâne reliefarea efectelor comunismului în stare incipientă asupra familiei albaneze (un paralelism putându-se face şi cu privire la instituţia familiei române a acelor ani).
Ne aflăm în faţa unei situaţii incerte totuşi, pentru că nimeni nu se aştepta ca o autoritate supremă, un adevărat conducător al statului, cum era Partidul Comunist, să rămână în umbră şi să nu facă act de bravură din faptul că pârghiile erau în mâinile sale. Pentru un elev tânăr, trecut prin Marele Război şi prin invaziile succesive suferite de oraşul său, comunismul rămâne un mister: ”Abia am aşteptat să-l întâlnesc pe Ilir, ca să-i dau ultimele veşti. Ascultându-mă, făcu ochii mari, mari de tot. L-am făcut cum mi-a venit la gură, idiot, stricat, golan, toate vorbele pe care mi le adresase mie mătuşă-mea. Deci partidul, deşi secret, e peste toate. Ba chiar şi republica, cea care înlăturase monarhia, stă smirnă în faţa partidului. Mamă-mamă, făcu Ilier, în vreme ce eu continuam spunându-i că partidul, dacă vrea, poate să înhaţe republica de guler şi s-o arunce la naiba. Ilir se minună din nou, apoi îmi puse una dintre întrebările alea care te scot din fire: dacă e atât de puternic, de ce se ascunde?”
Iar printre ”beneficiile” comunismului din anii 1950, atât în Albania, cât şi în restul Europei de Est, au fost lipsa culturii de calitate (cu mici excepţii) şi aplecarea spre cultura şi, mai ales, spre literatura de sorginte sovietică. Iată ce ne povesteşte eroul nostru: ”Primele care i-au simţit efectul au fost cărţile. Pentru că le terminasem pe cele preferate, ne-am dus la biblioteca oraşului. Platitudinea lor se vedea din titluri. Oameni buni în stepă, Primăvară, Marea speranţă.
Majoritatea autorilor erau sovietici. Ilir a luat cartea unuia Kononov, Povestiri despre Lenin. Un prieten îi spusese lui Ilir că Lenin ăsta părea un om vesel, dar când se enerva făcea prăpăd în jur.
Dezamăgirea a fost totală. Lenin nu numai că n-a omorât pe nimeni în viaţa lui, pe vreun oaspete chemat la cină ori pe altcineva, dar nici atunci când îi sărise o vulpe în faţă n-o putuse împuşca pentru că-i tremurase mâna, aşa suflet bun avea. Un om mai milos decât el nu puteai găsi.
Celelalte cărţi nu meritau deschise. Peste tot muncă, zâmbete, oameni de omenie care săreau să le dea tovarăşilor o bucată de pâine ori haina de pe ei. Nici o frază de genul: neagră e noaptea şi corbul croncăne pe horn. Sau vreo colibă pierdută în neguri, unde nimeni nu avea încredere în nimeni. Şi mai ales în care să nu fie lăudată munca.”
Ismail Kadare este unul dintre autorii din Europa de Est cu care un iubitor al beletristicii poate să înceapă lectura, dacă doreşte să cerceteze mai atent influenţa comunismului asupra vieţii culturale în general şi asupra literaturii, în particular… În ciuda cenzurii de care a avut parte la cărţile din perioada comunistă, Kadare nu a ascuns nimic din ceea ce putea să ascundă pentru a deveni un scriitor favorizat de regim. Iar aprecierea mea pentru el e cu atât mai mare.
