”Copiii arborelui de jacaranda”, de Sahar Delijani
Editura Polirom, Colecția ”Biblioteca Polirom. Actual”, Iași, 2013
Traducere din limba engleză de Miruna Voiculescu
Moto: ”Trecuseră patruzeci și cinci de zile. În patruzeci și cinci de zile, Amir aflase cum miroase carnea putrezită. Zi de zi, mizerie peste mizerie, interogatoriu după interogatoriu, cu aceleași acuzații, întrebări repetate ca într-un coșmar fără început sau sfârșit, l-au învățat să se simtă ca un animal. Un animal nefericit, urât mirositor, orb, care nu așteaptă nimic altceva decât trecerea orelor, ceva de mâncare și să fie dus la baie pentru a se ușura.”
Sahar Delijani s-a jucat cu propriile personaje în ”Copiii arborelui de jacaranda”, astfel încât, dacă citiți pe apucate, veți avea nevoie să vă faceți imediat ce începe al doilea capitol, o schemă complexă cu relațiile (de prietenie, de rudenie) dintre ele. Am pierdut destul de rapid șirul acestora și a trebuit să mă întorc de mai multe ori la capitolele anterioare pentru a-mi desluși un pic gândurile. Tot ceea ce am scris mai sus nu este însă un lucru neapărat rău: pentru un roman de puțin peste 250 de pagini, este foarte complex și aceste amănunte și această masă de personaje sunt necesare pentru a ne dezvălui din mai multe unghiuri o lume îngrozitoare, contemporană nouă, care nu mi-aș dori și nu mi-am închipuit să mai existe.
Dar nu despre personaje vreau să vă vorbesc eu aici, ci despre drama lor, despre drama unei țări aflată la granița dintre dictatură, autoritarism și modernitate, unde totul pare atât de fioros și îngrozitor privit cu ochii oamenilor care au suferit în ultimii treizeci și ceva de ani și, similar cu această durere, antagonic însă, frumos și luminos dacă privim cu ochii turismului care vizitează doar partea (cât este ea!) umană, turistică a Iranului modern. O lume complexă, atât de diferită în funcție de ochii privitorului, dar și de gândirea și apartenența la o generație sau alta de iranieni, așa cum vom observa și din cartea lui Sahar Delijani.
Începem cu anul 1983, închisoarea Evin, de la marginea Teheranului. Pentru cei care au avut de suferit în perioada comunistă sau măcar au citit cărți despre prigoana de la începuturile comunismului din România, despre Gherla, Aiud, Sighet sau Pitești, surpriza nu este atât de mare atunci când observăm similitudinea dintre acțiunile antiumane ale islamismului fanatic din anii ’80 (care tocmai scăpase de un șah proamerican și se afla în plină luptă cu Irakul) și cele comuniste împotriva intelectualilor și ”dușmanilor” poporului și partidului. O închisoare temută, unde nimic nu este lăsat la întâmplare, unde femeile (căci ele dețin prim-planul în această carte) sunt închise, torturate fizic și psihic, urmărite și pedepsite pentru lucruri mărunte, cum ar fi nepurtarea valului tradițional pe cap sau pentru că au răspândit manifeste anti-război. Nu au dreptul să primească pachete, nu au dreptul să își vadă familia, ba chiar nu au dreptul să nască într-un spital normal, fiind lăsate la mâna sorții și a Fraților sau Surorilor lor (denumirea tuturor persoanelor în statul islamic a fost înlocuită forțat cu aceea de Frate sau Soră; numele oamenilor nu își au rostul, toată lumea devine o turmă).
Iar lumea aceasta îngrozitoare continuă să ne fie zugrăvită în lumină dură, sinceră, rece, fără ca speranța să se poată întrezări: părinților le sunt ”confiscați” copiii născuți în închisori; dulcea reabilitare există doar cu numele, pentru că în clipa în care pare că există o deschidere, apare imediat și executarea persoanelor cu pricina; în afara închisorii, lumea se schimbă, apar din nou trocul și târguiala, iar raționalizarea alimentelor este atât asemănătoare cu cea din România comunistă încât te înfioară:
”Obiceiul târguielii la negru începuse cu câțiva ani în urmă, pe măsură ce războiul continua să înghită țara, din ce în ce mai gras, mai lacom, mai înfometat în fiecare zi. Totul fusese raționalizat. În fața alimentarelor cu rafturi goale, în preajma brutăriilor, aprozarelor se formau cozi lungi. Pe măsură ce copanele și pieptul de pui dispăreau din galantare, erau înlocuite de capete și gheare. Se cumpărau oase de vită când prețul cărnii ajunsese atât de mare, că nu și-o mai permitea nimeni. În fiecare dulap din bucătărie erau cartele pentru zahăr, ulei, orez, ouă.”
Nu-i nimic, ar spune unii. Lumea aceasta vine și pleacă, pentru că niciun regim criminal nu poate ține la nesfârșit (oare se întrevede sfârșitul regimului din Coreea de Nord, o țară complet izolată?). Peste ani, fiii și fiicele celor care au fost închiși la Evin trăiesc unii în Teheran, alții la Torino, în Italia. Chiar dacă lumea este într-o continuă schimbare, Iranul a evoluat prea puțin, cel puțin în străfundurile acestei civilizații. Există din nou conflicte cu autoritățile, iar urmașii celor cărora închisoarea le-a schimbat viața sunt ei acum puși pe fapte mari.
Numai că ei au o percepție total eronată, dar involuntară, asupra lumii în care trăiesc, asupra oamenilor care îi înconjoară. Involuntară pentru că ei sunt nevinovați în privința înstrăinării la care au fost supuși. Prea mulți dintre părinții lor au refuzat să le spună adevărul despre modul în care au fost brutalizați și torturați aceștia, despre cum a trebuit să fie născuți, unii dintre ei, în închisori, despre adevăratul motiv al morții unuia dintre părinți, a bunicilor sau a celor apropiați. Nu au știut nimci despre ce s-a întâmplat pe străzi sau în închisoarea Evin, încercând să le insufle motivul supraviețuirii pentru tristețea profundă în care trăiau, în tăcerea dură, rece, pe care și-o imprimaseră. Mai mult, dacă durerea personală și drama unei mari părți din viață pot fi înțelese atunci când s-a luat decizia să fie trecute sub tăcere, copiii au un mare șoc atunci când află de trecutul țării lor, de protestele din anii 1980, de arestările masive sau de morții din gropile comune, despre care nu aveau habar. Un șoc având în vedere că ei, tinerii, se considerau primii martiri ai țării, fără să cunoască nicio fărâmă despre martirajul generației anterioare. Islamismul anilor 1980 a condus, așadar, la distrugerea psihică a două generații, la câteva decenii distanță după ce s-a încercat distrugerea fizică a primeia dintre ele:
”Atâtea victime, atât de tineri toți. Articolul o aruncă pe Sheida în vârtejul istoriei țării sale. Un vârtej învolburat despre care nici nu știa că există, cel puțin nu atât de învolburat. Undeva în pământul acela, oasele unui tânăr au fost strivite de mii de alte oase. Undeva în pământul acela, mii de cadavre au fost aruncate în pământul lacom, ca niște grămezi de deșeuri. ”Pământul blestemat” e numele pe care articolul îl dă zonei cu gropi comune.”
Este ”Copiii arborelui de jacaranda” o carte despre Iran? Se poate răspunde în toate felurile la această întrebare: Da, este o carte care ne înfățișează un alt Iran decât cel pe care îl spun ghidurile turistice și partizanii Orientului tradițional; Da și Nu, este mai mult o carte despre iranieni și despre profundele drame prin care au trecut aceștia în ultimii treizeci de ani, fără ca țara să îi ajute prea mult, dimpotrivă; Nu, este o carte despre orice formă de dictatură, fie că ea vine din Iran, din România sau de aiurea. O carte dureroasă, profundă, plină de dramatism, care ar trebui să constituie lectură obligatorie pentru toți cei care apreciază încă, din păcate, comunismul sau dictaturile de același tip.
1 comment