Convorbiri cu Mircea Daneliuc, de Alexandru Petria
Editura Adenium, Iași, 2013
Un personagiu interesant… un dialog captivant între Mircea Daneliuc, regizor și prozator (am aflat, cu această ocazie, că Daneliuc este autorul a 11 volume de proză și teatru publicate începând cu 1997), și Alexandru Petria, un intelectual al timpurilor noastre ce a cochetat cu poezia, proza și interviuri la mai multe reviste culturale din țară. Momentan este directorul publicației lunare Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla și bineînțeles, un fan al artistului Mircea Daneliuc, cel ce a oferit României sclipiri artistice în momente gri și întunecate pentru individ, societate, cultură și mai ales, pentru artiști.
Probabil foarte puțini (trebuie să recunosc că și eu mă aflu printre aceștia), îl cunosc pe prozatorul Daneliuc. Aveam cunoștință de talentul lui ca regizor, scenarist și, de ce nu, actor, dar această nouă latură îmi era total necunoscută până la descoperirea Convorbirilor cu Mircea Daneliuc. O șansă să aflu mai multe despre personalitatea unei voci puternice, cu verticalitate și originalitate, păstrate pe parcursul a două ere diferite: ceaușistă și așa-zisă democratică. Din păcate, afirmă regizorul, acesta se simte în continuare un expatriat în propria lui țară și a decis să rămână așa până la sfârșit, căci durerea de a face parte dintr-o lume care nu îl reprezintă și pe care nu reușește să o reprezinte este mult prea mare pentru a fi îndurată de către un cetățean onest.
Emigrația este operă, domnul meu. Lumea se înșală, crede că ar fi o distanțare de patrie făcută neapărat cu pantofii. Ea nefiind decât o chestiune de inimă…[…] Dar să rămâi deliberat într-o selecție de contemporani pe care ți-e greu să-i mai vezi, să-i auzi, ghemuit numai în inima ta și să surâzi împăcatm ce operă mare!
Alexandru Petria demonstrează calm și rezistență în fața unei personalități cunoscute pentru duritatea sa și ne oferă o incursiune dulce în tenebrele acestui suflet sensibil care, în ciuda nenumăratelor lepădări suferite din partea poporului român, continuă să-l cânte, cu sarcasm bineînțeles, în opera lui, scrisă de data aceasta. Cu Mircea Daneliuc alături am simțit, încă o dată, că nu trăiesc de pomană, afirmă Petria în prefața cărții. Iar eu trebuie să mă alătur lui în această credință căci, încă o dată (prima dată mi s-a întâmplat în momentul lecturării biografiei lui Horațiu Mălăele, O poveste cu Horațiu – Doina Papp), am simțit că gândurile nu mi se perindă singure în acest haos universal ce ne acaparează tot mai mult, în fiecare zi. Citind, o imagine în care anumite simțiri și idei dansau într-o armonie dulce, lua ființă deasupra tuturor, fără știrea nimănui, și totuși într-o conștientizare deplină a acesteia. Și astfel gândurile mele fură purtate spre ideile lui Tarkovski, prezentate în jurnalul său: mi s-a părut important să reamintesc oamenilor că nu sunt singuri, peirduți într-un univers gol, ci conectați prin nenumărate legături cu trecutul și viitorul lor, că prin anumite căi mistice fiecare ființă umană își dă seama de legătura sa cu întreaga istorie a umanității.
Conceput ca un dialog între Daneliuc și Petria, întrebări și răspunsuri realizate cu ajutorul email-ului, cartea ne poartă de-a lungul vieții lui Daneliuc, din momentul în care era fie un regizor cunoscut și apreciat în străinătate (debut cu filmul Cursa în 1975), fie se afla în centrul atenției statului pentru că avusese curajul să-și depună carnetul de partid în fața Suzanei Gâdea, președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, gest de dizidență fără echivoc (Glissando – 1984), până în momentul în care regia și filmul au fost înlocuite de proză (Pisica Ruptă, debut literar în 1997, roman pentru care a primit Premiul ASPRO, Cea Mai Buna Carte a Anului), fie ea scurtă sau lungă, cea scurtă reprezentând un moment de respiro și de redobândire a originalității, după ce romanul reușește să sece seva din venele autorului. Pe parcursul acestui demers cititorul are ocazia să se întâlnească fie cu duritatea de neclintit al lui Daneliuc, cu sensibilitatea unui suflet dezamăgit de prea multe ori de către țară sau prieteni, fie cu umorul inteligent al unui caracter care încă mai descoperă frumusețea vieții chiar dacă analizând opera lui realizăm că nu mai are speranțe pentru izbăvirea omenirii.
Întrebat care ar fi motivul pentru care scrie, Daneliuc afirmă nonșalant: Ca să nu mă defenestrez. […] Nu e, cum se spune, un cadou pentru umanitate, clișee din astea. Niciodată lumea nu s-a făcut mai bună după un film sau o cărțulie, autorul nici nu are în vedere, în primul moment, cohorte de interesați. Scrie pentru a se amâna. Iar dacă analizăm puțin cuvintele lui Daneliuc ajungem la o concluzie dureroasă: publicul are obiceiul de a reflecta asupra subiectului unui film sau a unei cărți suficient de puțin încât să nu-i strice cu nimic bunul curs al vieții. Câteva lacrimi și păreri de rău pentru nenorocirea altora vor exista, dar acestea neapărat trebuie să fie de scurtă durată căci, altfel, efectul asupra propriei vieți ar fi dezastruos.
Cartea de convorbiri reprezintă o adevărată sursă de inspirație pentru colecționarii de vorbe, proverbe și idei, precum și o listă de referințe spre cărțile și filmele artistului așezate ca într-o poveste, ceea ce ajută la definirea și înțelegerea unui personagiu precum Daneliuc. Dialogul nu este unul care-l menajează pe Daneliuc, ci chiar dimpotrivă. Există respect pentru persoana celuilalt, totuși Petria nu ezită să ducă discuția pe muchie de cuțit pentru a avea acces la viața atât de puțin cunoscută a regizorului român. La sfârșitul interviului, Petria recunoaște cu mândrie: Și soții au dispute, apoi cei ce-și asumă cultura ca mod de viață… Dacă am fost câteodată nedelicat, îl rog să mă ierte. Observăm cu această ocazie și limbajul molcom și uneori împodobit cu regionalisme sau poate chiar arhaisme, folosit de către ambii interlocutori, aspect ce oferă lecturii un umor incredibil.
Și pentru a vă atrage atenția cu adevărat nu pot să nu împărtășesc cu voi un fragment din Laudatio-ul domnului Daneliuc oferit lui Alex Petria:
Trebuie să-ți mulțumesc, Alex Petria, că m-ai momit cu feisbucul și m-ai scos din bârlog. Din feisbuc n-am mușcat, deși știu cât de atașat ești de el; tot fără cont am rămas și tot sub amenințarea anonimatului pe care îl merit, ignorând această sâcâitoare agora. Dar din muțenie m-ai clintit, sunt bucuros să ți-o spun, deși sunt sceptic în fața oricărui taifas.
