“Confesiunile unui cafegiu”, de Gheorghe Florescu
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008
L-am zărit pe Gheorghe Florescu la Târgul de carte Gaudeamus de la sfârşitul anului trecut, stătea la o măsuţă, dădea autografe puţinelor persoane care treceau pe acolo, majoritatea cumpărându-i cartea încă din anul 2008, de la apariţie. Este acum un bătrânel simpatic, ce îşi arată fără rezerve vârsta şi care, prin cartea de faţă, a încercat să îşi dezvăluie, să sperăm că tot fără ascunzişuri, propria viaţă aşa cum a fost ea.
Gheorghe Florescu ca persoană poate fi stigmatizat pentru anii în care a servit şi deservit Securitatea şi conducătorii comunişti, chiar dacă nu avem şi nici nu vom avea niciun semn că a făcut vreodată parte din Securitate sau din alte organisme comuniste. Totuşi, în ciuda faptului că ne aflăm în faţă unei vieti savuroase, povestite cu mult talent, autorului i-a plăcut lumea în care a trăit, a slujit cum nu se poate mai bine interesele comuniştilor, fără regrete şi fără ocolişuri, chiar laudându-se de mai multe ori că Elena Ceauşescu savura cafeaua făcută de el.
Din prisma celor de mai sus, Gheorghe Florescu este dificil de caracterizat. În primul rând, poate fi antipatizat destul de repede, mai cu seamă de persoanele care au suferit în perioada comunistă din cauza lipsei de mâncare, alimentaţia zilnică impusă de conducători, cu limite de calorii, fiind aproape inexistentă, inconsistentă şi câteodată imposibil de găsit. În acest non-sens comunist, Gheorghe Florescu s-a descurcat, cel puţin pentru o perioadă, făcând parte din categoria celor protejaţi din pricina locului de muncă: a fost unul dintre pionii Agenţiei de Import din Bucureşti, care asigura desfacerea tuturor produselor din străinătate, majoritatea lor fiind mărfuri de calitate şi de lux din Occident: whisky, cafea, alune, băuturi alcoolice fine sau conserve, pui, peşte. Apoi, peste ani, s-a retras în propriul magazin de cafea, dar care avea acces în continuare, prin relaţii, prin prietenii sau pur şi simplu prin mită, la mai multe mărfuri alimentare de calitate, pe care le distribuia într-o adevărată reţea clandestină.
Antipatia nu se produce neapărat peste ani, pentru că uitarea s-a aşternut în rândul celor care au suferit adevărate umilinţe umane zilnice, atunci când se aşezau la coadă pentru a cumpăra o sticlă de lapte, una de ulei sau o pâine. Ce să mai vorbim de cafea, care devenise un adevărat lux! Antipatia faţă de Gheorghe Florescu a existat tot timpul, pentru că era omul care se descurca în orice situaţie, pentru că avea tot ce îşi doreşte (cel puţin, la timpul prezent) şi pentru că la uşa lui era în fiecare clipă un securist, un miliţian sau un militar, care îi garantau independenţa atâta timp cât plecau cu plasele pline. Nu era de mult timp în profesiunea de cafegiu şi, la cutremurul din 1977, se vedeau deja primele semne ale dispreţului faţă de munca sa şi de ralierea, cel puţin la suprafaţa, cu protipendada comunistă: „Mă uitam la maldărul de moloz şi dărâmături şi mă întrebam: cum de am scăpat? Avusese loc o minune. Muriseră toţi care se mutaseră în apartamentele pe care le dorisem pentru mine şi familia mea (bineînţeles, nu toate apartamentele, doar unul ). Dumnezeu să-i odihnească în pace, mai ales că mulţi n-au fost niciodată identificaţi. 16 locatari nu fuseseră în bloc în momentul declanşării cutremurului şi acestora urma să li se restituie ce se mai putea restitui. Când a dat ochii cu mine, domnişoara Brumă a izbucnit: „Mi-au murit părinţii în loc să moară nenorocitul ăsta!” N-am zis nimic, am pus-o pe seama nenorocirii care o lovise.”
Pe de altă parte, Gheorghe Florescu poate fi simpatizat şi apreciat din cel puţin două motive. Primul este încălcarea regulilor nenumărate ale comunismului, chiar din interiorul lui. Pentru că scrierea poate fi interpretată ca subiectivă, nu vom afla niciodată dacă procesul a fost cu adevărat înscenat (cum susţine el!), dacă doar a călcat pe coadă pe vreun membru important al Partidului Comunist Român, care nu ierta pe acele vremuri şi avea destulă influenţă să trimită pe oricine de după gratii sau, ceea ce încearcă să contracareze cu destule argumente, chiar a încălcat legea, bună sau rea, cum era ea în acei ani. Astfel, după o perioadă lungă de relativă bunăstare, pe care o neagă deseori, este trimis în închisoare, unde va sta câţiva ani şi va beneficia, în 1988, de un decret de amnistiere semnat de Ceauşescu. Nici acolo nu va scăpa de Securitate, ceea ce era şi normal, şi de intruziunea acesteia în toate aspectele vieţii. Primeşte sfaturi, le respectă şi trece cu uşurinţă şi peste anii de închisoare, dând dovadă că este un romând autentic, sub trăsătura sa dominantă: extrem de descurcăreţ în orice situaţie: „E de preferat „ceva bătaie” decât ani grei de puşcărie, îmi zice şi Leon Kalustian. Totul depinde acum şi de materialul din care sunt făcuţi aceşti oameni. Metodele de cercetare sunt acum mai „evoluate”, nu mai seamănă cu cele de care am avut noi parte. Nu mai sunt aceleaşi presiuni, însă, oricum, trebuie să ai grijă. Caută să vorbeşti cât mai puţin, mai ales cu cei cu care vei fi în celulă. Întotdeauna sunt doi, unul mai ordinar, care va încerca să te provoace, şi altul mai special, de care trebuie să te fereşti ca de dracu, pentru că acela reprezintă marele pericol. Nu se leagă prietenii pe timpul cercetărilor penale, căci e posibil ca printre colegii de celulă să fie informatori şi colaboratori ai organelor de cercetare ale MAI-ului. Dacă cel ordinar este extrem de vorbăreţ, chiar provocator, cel de-al doilea coleg e liniştit, foarte înţelegător, foarte calm şi îndatoritor. De regulă, cel de-al doilea este un om cu pregătire intelectuală; ai mare grijă, căci, încă o dată, el reprezintă marele pericol. Comunismul este acum o fiară dezlănţuită, trebuie să ne ferim de colţii ei, fiindcă nu mai e mult şi va rămâne fără dinţi în gură. Trebuie să ai încredere în Dumnezeu, în dumneata şi în rostul tuturor demersurilor dumitale în viaţă”.
În al doilea rând, Gheorghe Florescu poate fi apreciat şi pentru sinceritatea demersului său. Nu ezită să dea nume de securişti, de comunişti învederaţi, de oameni care călcau peste cadavre fie în civilie, fie în închisoare pentru a le fi lor cel mai bine. Chiar dacă sunt momente în care intervine anonimatul în istorisirea unor poveşti, probabil pentru a proteja anumite persoane care l-au ajutat sau nu i-au făcut niciun rău sau, dimpotrivă, de frica unor repercusiuni din partea unor persoane publice, cartea este o istorisire a unor poveşti reale, care par sincere şi fără înflorituri inutile.
În final, acesta este locul din care aflăm adevărata aromă a cafelei autentice, reţele cele mai bune, pe care probabil nu o se le mai găsim nicăieri, pentru că ele împletesc cafeaua de calitate cu sufletul pus în slujba ei. Şi unde altundeva decât la Gheorghe Florescu putem găsi această descriere de calitate asupra a ceea ce înseamnă cafeaua cea mai bună: „Şi pentru că tot vorbim de cafea, trebuie să clarificăm un lucru. Cafeaua este de două feluri, Arabica şi Robusta. Dacă am putea compara arborele de cafea cu viţa-de-vie, Arabica ar fi ceea ce la viţa-de-vie ţărănească, numită 1001, novă, tirează etc. Cafeaua Robusta este cultivată de predilecţie în Africa, în fostele colonii franceze Guineea, Burundi, Coasta de Fildeş, dar şi în cele engleze, ca Uganda. Englezii sunt cei care au introdus în Taanganika (Tanzania de azi), Uganda şi Kenya cafeaua Arabica. Robusta se mai cultivă şi în Asia (în Indonezia şi Vietnam). Descoperit de un preot dominican, abatele Jacques, în Etiopia, arborele de cafea s-a extins apoi peste tot unde clima şi solul erau propice; totuşi cafeaua Etiopia, per ansamblu, a degenerat, în lipsa unei preocupări de întreţinere a plantaţiilor. Eu personal n-am prea folosit cafea Etiopia, deşi această ţară a figurat mult timp printre prietenii României comuniste.
Cafeaua Arabica se cultivă îndeosebi în America Latină. În general, plantaţiile de cafea se tratează împotriva unor dăunători cu produse chimice, şi cafeaua astfel obţinută ar putea fi numită cafea comună; dar, pe platourile înalte ale unor locuri blagoslovite de Dumnezeu, sunt plantaţii de cafea aşa-zis biologică sau organică, netratate chimic. Cafea Arabică foarte bună, dar comună în Columbia, Guatemala, Costa Rica, Nicaragua, Mexic, Venezuela, Cuba şi Brazilia. Cafea Arabica comună bună se cultivă în Brazilia, Honduras, Peru, Kenya, Uganda, Tanzania, India. Cafea Arabica biologică şi foarte bună se cultivă doar în puţine locuri, şi tocmai de aceea este foarte scumpă: în insula Sfânta Elena (aflată pe primul loc în lume ca aromă şi toate celelalte calităţi pe care le poate întruni o cafea dumnezeiască), în insula Java (pe locul doi) şi în Hawaii (pe locul trei). Preţurile per kilogram la care se vând aceste trei sortimente de cafea în marile metropole ale lumii, de exemplu la Montreal, sunt următoarele (în dolari canadieni): cafea Sfânta Elena 250 $, cafea Hawaii 120$, cafea Java 90$. Următoarele locuri le ocupă: Bolivia 65$, Columbia, Cuba, Costa Rica, Nicaragua, Guatemala 55$. Aceste cafele sunt atât de rare, încât nu se vând la bursă, ci prin negociere directă. Cantităţile produse sunt destul de mici faţă de cerere, de aceea atât de rare, încât nu se vând la bursă, ci prin negociere directă. Cantităţile produse sunt destul de mici faţă de cerere, de aceea şi ajung aşa de scumpe. Nu se vând decât în magazine de specialitate. În România nu s-au vândut niciodată asemenea cafele, eu însă am avut ocazia să prepar şi să beau acest elixir al zeilor…dar să nu anticipăm. Toate cafelele Arabica foarte bune, dar nebiologice se vând în marile metropole cu 20-22 $ per kg (o astfel de cafea este Role de India). Cafelele Arabica bune, tot nebiologice, au preţul de 10-12 $ per kg.”
Calitatea principală a cărţii este aceea că nu impune distanţă faţă de cititor, ci este mereu lângă el şi îl introduce în poveste. În ciuda anumitor momente în care putem constata lucruri care despart pe cel care a trăit vremurile comuniste din interior faţă de autorul memoriilor, ne aflăm în faţa unei istorisiri care nu trebuie ignorată şi nici nu a fost ignorată de cititorii, comentatorii şi criticii literari ai ultimilor doi ani, o carte cu mare priză la public şi cu o poveste interesantă şi bine scrisă, deşi poate fi învinuită de unele aspecte mai puţin morale.
