Coborârea în iad, de Neculai Popa

“Coborârea în iad. Amintiri din închisorile României comuniste”, de Neculai Popa
Editura Vremea, Bucureşti, 2009

Puteti cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Vremea.

Am fost impresionat mereu de ceea ce s-a petrecut în timpul comunismul, de atrocităţile ce s-au săvârşit în închisorile acelor ani, mai cu seamă în anii de început ai prigoanei comuniste împotriva celor care, înainte de ajungerea lor la putere, au avut o ideologie diferită, au avut funcţii de conducere în stat sau pur şi simplu au căzut în mâna comuniştilor fără a avea efectiv nicio vină. Din acest punct am plecat şi la lecturarea cărţii de memorii a lui Neculai Popa, ajunsă la ediţia a doua, „Coborârea în iad. Amintiri din închisorile României comuniste”.

Cartea este interesantă doar din punct de vedere memorialistic, aducând noi detalii despre infernul de Gherla, Piteşti sau Aiud, despre perioadele de domiciliu obligatoriu de după anii de închisoare, din Bărăgan sau din coloniile din Insula Mare a Brăilei sau din Delta Dunării. Aceste fapte şi detalii trebuie privite cu atenţie şi pot fi folosite sub aspect documentar în orice istorie a comunismului şi a anilor de închisoare.

Trebuie făcută însă cuvenita districţie între această parte a cărţii lui Neculai Popa şi opiniile sale personale, cu privire la ideologiile epocii de atunci, dar şi cu cele care sunt incluse în anexa la această carte, cu privire la politica şi personajele ei din timpul prezent. Despre această ultimă parte, nu ne pronunţăm, fiind idei exclusiv personale şi care par incluse în carte doar pentru a se răzbuna pe anumite personalităţi politice şi, chiar dacă pe unele nu le simpatizăm nici noi, nu îşi au locul după părerea noastră într-o carte de memorii asupra perioadei de prigoană comunistă.

Cu privire la opiniile şi ideologia personală a lui Neculai Popa pentru perioada anterioară arestării sale, opinii care par să îl fi călăuzit şi în închisoare, dar şi ulterior, este necesar să facem nişte precizări, mai cu seamă că unele dintre acestea au constituit cauza arestării sale. În primul rând, autorul a fost şi este clar un legionar convins, afirmaţie care răzbate în numeroase rânduri din carte, fiind artizanul unor focare de rezistenţă în primii ani de după cel de-al doilea război mondial, lucru lăudabil fără îndoială. Cu toate acestea însă, nu putem uita câte lucruri cu adevărat rele au făcut legionarii în România: instigare la ură şi la violenţă, uciderile unor personalităţi politice şi nu numai, legăturile strânse cu Germania nazistă. Pentru Neculai Popa, ascunderea după unele idei naţionaliste, care dau bine (cum ar fi iubirea de ţară sau apărarea credinţei în Dumnezeu), au fost suficiente pentru a-i da alibiul necesar să iubescă şi să îmbraţişeze o grupare extremistă: „Reluarea legăturilor cu grupul F.D.C. (Frăţiilor de Cruce) a avut un rol hotărâtor în viaţa mea, fapt ce nu l-am regretat niciodată. Aici am găsit oamenii pe care îi căutam, în mijlocul cărora am legat adevăratele prietenii, oameni capabili să-şi sacrifice tinereţea, chiar şi viaţa, pentru idealuri măreţe, puse în slujba neamului, a patrie şi, mai presus de toate, în apărarea bisericii şi a credinţei în Dumnezeu.”

Pe de altă parte, din rândurile cărţii, răzbate o anumită doză de ură faţă de anumite persoane sau grupuri de persoane. Deseori, evreii sunt luaţi peste piciori, minimalizaţi sau trecuţi cu vederea, iar persoanele care sunt apreciate sunt numai români autentici, ţărani, lucru care devine evident odată cu trecerea paginilor şi nu poate scăpa unei persoane neutre. De asemenea, încă de la începutul cărţii, sunt batjocoriţi (nu este un cuvânt prea dur!) ultimii doi regi ai României, Carol al II-lea şi Mihai I, care fără îndoială au avut destule nerealizări, dar cu toate acestea nu merită repudierea în public şi denaturarea faptelor lor în integralitatea lor:  „România a ajuns în această situaţie având nenorocul ca din anul 1930 să vină pe tronul regal doi regi străini de neam – Carol al II-lea şi Mihai I, în ale căror suflete nu s-a putut vedea nici cea mai mică urmă de respect pentru poporul român. Ţara a fost pentru ei doar un teren propice pentru a se îmbogăţi şi a-şi demonstra obedienţa faţă de forţele oculte ce conduceau omenirea.”

În altă ordine de idei, Neculai Popa a suferit 15 ani suferinţe de neimaginat într-o lume normală. Rând pe rând, între anii 1949-1964, a fost închis la Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna şi Aiud, a fost eliberat în 1957 şi apoi din nou arestat şi internat în lagărele de muncă de la „Noua Culme” şi Periprava. Cea mai lungă perioadă din punct de vedere al suferinţelor fizice şi psihice a fost cea de la Piteşti, unde a avut loc cea mai cumplită „reeducare” din istoria închisorilor din România, în ceea ce avea să fie cunoscut sub denumirea de „Fenomenul Piteşti”.

Aşa numita „reeducare prin tortură” şi-a aflat locul chiar în închisoarea din Piteşti, unde s-au petrecut numeroase crime împotriva studenţimii române, însoţite de o intensă propagandă mincinoasă prin care vina era atribuită victimelor. Fenomenul a constat în recrutarea unor deţinuţi politici, ei inşişi în prealabil torturaţi, cărora li se promitea eliberarea şi încadrarea cu grade în Securitate, în schimbul smulgerii de la ceilalti deţinuţi politici a tuturor informaţiilor ce nu fuseseră declarate în anchete. Principalul artizan al acestei forme de reeducare a fost Eugen Turcanu, un fost legionar, ajutat de înca 22 de deţinuţi. Chiar dacă, după mulţi ani, Neculai Popa a fost considerat ca făcând parte din anturajul lui Ţurcanu (afirmaţie pe care el o neagă şi pe care noi nu putem spune cu siguranţă că este adevărată sau falsă), autorul Coborârii în iad îşi aduce aminte cu mare neplăcere de clipele de la Piteşti: „Închisoarea din Piteşti este cunoscută şi va rămâne în istorie prin atrocităţile şi crimele ce au fost comise în timpul reeducării. Am avut norocul sau poate nenorocul de a fi şi eu în această perioadă în penitenciarul din Piteşti, unde am putut să văd „cum a fost creat omul”, cu virtuţile sau slăbiciunile sale.”

Sunt paginile cele mai zguduitoare ale cărţii, cu torturarea tuturor celor care se aflau în preajma lui Neculai Popa, dar şi cu modalităţile prin care a fost chiar el torturat, personal de către Ţurcanu, de către gardieni sau anchetatori sau de către proprii colegi, cei care intrau în rândul „reeducaţilor”. Oamenii mureau pe capete, puţini au rezistat mizeriilor care se făceau în acea perioadă la Piteşti. Neculai Popa a devenit curând inapt muncii, datorită suferinţelor, care i-au adus numeroase boli, culminând cu o tuberculoză osoasă, care a fost vindecată cu mare greutate:        „Nimeni din cei ce n-au cunoscut măcar o clipă din iadul de la Piteşti nu va putea să înţeleagă sau să-şi imagineze ce se petrecea în sufletul acelor oameni, la care forţa morală fusese învinsă de neputinţa trupească, speranţa de deznădejde, iar moartea devenise un privilegiu de care nu oricine putea să aibă parte.”

Din punctul de vedere al evocării perioadei de închisoare, cartea lui Neculai Popa este o mărturie interesantă şi demnă de menţionat, amintirile unui om care a supravieţuit unor ani cu adevărat duri şi unor torturi greu de imaginat având o imensă valoare documentară. Pentru autor, nici perioada de după închisoare nu a fost mai uşoară, incă de la eliberare prefigurând că viaţa grea nu s-a încheiat aici, ci urmează o nouă etapă, cea a vieţii sub comunism cu trecutul de deţinut politic:   „Eliberarea de atunci, ca şi cea din 1957, nu mi-a oferit bucuria pe care mi-o imaginasem în visurile mele din închisoare. Eram sigur că pseudolibertatea în care intram avea să-mi aducă multe deziluzii şi poate aveam să regret multe, tânjind după liniştea sufletească din unele perioade ale puşcăriei.”

Puteti cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Vremea.