„Ciuma. Istoria Morții Negre”, de Klaus Bergdolt
Editura All, Bucureşti, 2013
Traducere din limba germană de Maria Cătălina Radu
Speram ca Istoria lui Klaus Bergdolt să fie o incursiune fără seamăn în apariția, evoluția și ”moartea” uneia dintre cele mai cumplite boli pe care a dat-o cursul istoriei. Din păcate, cartea lui nu este Istoria, ci doar o istorie ca multe altele, care oferă unele amănunte interesante, dar care nu are darul de a prinde un cititor interesat de problematica apariției și dispariției ciumei, de modalitatea în care aceasta a fost discutată de istorici și a cunoscut evoluția în marile orașe ale lumii, de lupta medicilor și a oamenilor de știință cu boala până la aproape completa eradicare a acestui flagel.
Desigur, avem puțin și din aceste dorințe ce îmi aparțin, dar ele sunt concentrate (cartea are puțin peste 130 de pagini, format mic) și lasă loc unor speculații destul de ciudate ale autorului, care pornesc, în primele pagini, în Cuvântul înainte, chiar de la anumite afirmații contradictorii, cum că unele dintre epidemii nu au fost neapărat de ciumă, datele furnizate de istorici și scriitori putând descrie simptome ale oricărei alte molime. Spre final, după istoria ciumei în artă și literatură (un punct de plecare în această problematică, nimic mai mult), a venit și capitolul pe care îl așteptam de la început, nici acesta prea cuprinzător însă, despre ”dezlegarea enigmei”, capitol pe care mi l-am îmbogățit mult cu lectura unor pagini din Wikipedia.
La nivel mondial se cunosc trei perioade mari ale apariției pandemiilor de ciumă: prima, în Evul Mediu timpuriu, cunoscută și sub numele de Ciuma lui Iustinian; a doua, în perioada secolelor 14-18, care a avut ca punct central Moartea Neagră din perioada 1347-1351; a treia, forma mai slabă, când ciuma aproape că dispare definitiv ca formă pandemică, din secolele 19-20. Deși Klaus Bergdolt nu tratează sub această clasificare ciuma, el trece prin fiecare perioadă, descriind în primul rând (din păcate, sub o formă prea tehnică) acțiunile umane făcute pentru a eradica, în cel mai bun caz, epidemia sau măcar pentru a supraviețui.
Medicina în Evul Mediu nu avea rezultatele de azi și de multe ori măsurile administrative (dar nici acestea, uneori, prea gândite) aveau un succes mai important decât cele medicale. De altfel, medicina era deseori luată în derâdere, pentru că principala cauză a ciumei, așa cum era ea considerată de oamenii Evului Mediu timpuriu, era răzbunarea lui Dumnezeu pe oameni, fiind pusă în legătură cu anumite fapte ale acestora sau cu anumite fenomene ale naturii prevestitoare:
”Unii teologi protestanți, în special calviniști, vedeau în faptul că perioadele cu vreme caldă și umedă nu erau în multe cazuri urmate de ciumă, pe când alteori izbucneau epidemii, fără a putea fi explicate prin perspectiva patologiei umorale, confirmarea doctrinei predestinării, conform căreia însuși Dumnezeu trimite ciuma, aceasta neputând fi pusă pe seama circumstanțelor și condițiilor ”științifice” expuse de medici.”
Indiferent însă de concepțiile epocii, rămâne o realitate dură și anume suferința provocată de această boală asupra oamenilor. Chiar dacă în cartea de față este analizată mai ales Europa (celelalte continente, deși au avut parte de pandemii, sunt uneori amintite în treacăt, alteori deloc), efectele asupra omenirii au fost devastatoare. Să luăm, de exemplu, Moartea Neagră din perioada 1347-1351, care a secerat aproximativ o treime din numărul total al locuitorilor Europei, ceea ce a însemnat aproximativ 80 de milioane de oameni. Urmare altor epidemii, a unor catastrofe naturale, în jurul anului 1400, a fost înregistrat cel mai scăzut nivel al populației europene din Evul Mediu. Agnolo di Tura, cronicar al epocii, originar din Siena, Italia, spunea despre ciumă într-una dintre operele sale, păstrate până astăzi:
”Fiecare își aștepta propria moarte. Evenimentele erau atât de înfiorătoare încât populația credea că nimeni nu va supraviețui. Mulți erau convinși și susțineau că venise sfârșitul lumii. Nici medicii, nici medicamentele nu mai erau de vreun folos și nu exista nicio posibilitate de a te proteja. De fapt, se murea într-un mod atât de sinistru, îngrozitor și înfiorător, încât nu mai rămânea nimeni să pună pe hârtie situația. S-a aflat că în Siena și în împrejurimi au murit în această perioadă peste 80.000 de oameni…”
Din fericire, am reușit să trecem peste această boală cumplită, iar evenimentele pandemice s-au rărit până la dispariție (ultima epidemie oficială a avut loc în 1994 în Surat, India, și a condus la moartea a 52 de oameni). Amenințarea pare că a trecut, pentru că virusul nu a mai evoluat, iar omenirea a luat măsurile (igienice, administrative) necesare pentru ca ciuma să nu mai revină niciodată. Din păcate însă, alte maladii au apărut, alte boli incurabile aduc suferință și moarte, parcă niciodată omenirea nu va scăpa de durere, indiferent cât progres științific am reuși.
Așa cum poți să spui despre orice carte de istorie, și Istoria lui Klaus Bergdolt poate constitui un punct de plecare pentru o analiză mai profundă asupra ciumei. Pentru a deveni cartea de căpătâi în acest domeniu, era nevoie însă de mult mai mult.
