Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului, de Alexandra Laignel-Lavastine (I)

Nu suntem de acord cu aceste păreri şi spunem că putem aprecia un autor sau altul doar după opera sa, însă dacă vrem să îl cunoaştem cu adevărat, dacă vrem să aflăm toate implicaţiile literaturii sale, trebuie să intrăm în amănuntele care l-au determinat să scrie o opera sau alta, să aflăm resorturile personale şi profesionale care l-au făcut să redacteze articole partizane unei anumite mişcări politice sau care l-au decăzut într-un extremist excesiv. Din aceste cauze, implicarea unei părţi a Generaţiei tinere interbelice în mişcarea legionară este cu atât mai interesantă de urmărit.

Când vorbim de intelectuali români tineri care s-au distins în perioada interbelică în cultura românească şi nu numai, vorbim în principal de artizanii generaţiei Criterion, care se dezvoltă începând cu anul 1927, respectiv Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica si Mihail Sebastian, în jurul cărora s-a învârtit o adevărată pleiadă de oameni tineri de valoare, absolvenţi ai unor universităţi de prestigiu din Europa. Dintre aceştia, primii trei au căpătat, după exilul lor în străinătate şi publicarea unor opere de valoare, o recunoaştere mondială binemeritată, în condiţiile în care lumea culturală internaţională nu cunoşteau (şi în mare parte continuă să nu cunoască) cadrul naţional românesc din care plecaseră.

Deşi au apărut lucrări de specialitate care să redimensioneze perioada română a existenţei celor trei mari scriitori, revine meritul autoarei franceze Alexandra Laignel-Lavastine, printr-o carte extrem de bine documentată, apărută mai întâi în Franţa în 2002 şi intitulată sugestiv „Uitarea fascismului” (din păcate, total neavenit pentru Ionescu, dar şi asta face parte dintr-o strategie de promovare a cărţii). De ce acolo si de ce o autoare franceză? Pentru că această ţară este patria care i-a primit pe Eliade, Cioran si Ionescu, este locul unde cei trei au cunoscut succesul şi au relansat cariera, ţara care i-a adoptat şi care acum îi revendică, deşi de multe ori pe nedrept.

Încă de la început trebuie să încercăm să îi privim într-un registru diferit pe cei trei: în vreme ce Mircea Eliade şi Emil Cioran au avut atitudini în perioada interbelică vădit legionare, parţial antisemite şi profasciste, Eugen Ionescu a stat întotdeauna în antiteză cu atitudinea partinică a prietenilor săi, chiar dacă autoarea încearcă să îl învinovăţească şi pe el din cel puţin două puncte de vedere: în primul rând pentru perioada pe care a petrecut-o în calitate de ataşat cultural la Vichy, în timpul celui de-al doilea război mondial, trimis de guvernul Antonescu; în al doilea rând, pentru “vinovăţia” de a nu-I fi demascat pe Eliade şi Cioran în Occident, după marele război, pentru trecutul lor politic.

Această atitudine de “turnător” nu îi este caracteristică lui Ionesco, partizanatul său din perioada interbelică pentru comunismul incipient, ca variantă a fascismului nefăcându-l membru al Securităţii şi nefăcându-l să îşi trădeze prietenii. Cu toate acestea, articolele şi gândurile sale post-război sunt clar împotriva nazismului şi formei acestuia-legionarismul- din România. “Maladia nazistă, sămănătorismele, specificul etnic, ura împotriva universalului – trebuiau suprimate din rădăcini”, îi scrie el din Paris, la 19 septembrie 1945, filosofului Tudor Vianu. Sau, în acelaşi an, spune că, în ochii lui Eliade „totul e pierdut de vreme ce a învins comunismul. Ăsta e un mare vinovat. Şi el, şi Cioran, şi imbecilul de Noica, şi grasul de Vulcănescu, şi atâţia alţii (Haig Acterian!, Mihail Polihroniade) sunt victimile odiosului defunct Nae Ionescu”.

Principala vină pe care Alexandra Laignel-Lavastine o găseşte lui Eliade şi Cioran este, se pare, aceea că, după plecarea în străinătate şi după reuşita lor profesională, nu şi-au cerut niciodată scuze pentru comportarea lor interbelică, pentru angajamentul lor fascist şi legionar, nu au găsit necesar să se explice în această privinţă şi să răspundă în faţa contemporanilor lor. De aceea, consideră autoarea, eludarea în orice ocazie a oricărei referiri cu privire la partea dubioasă a trecutului lor îndreptăţeşte o formă de judecată post-mortem la care avem senzaţia că asistăm.

Cartea este structurată în zece capitole principale, urmând traseul biografiei lor, punând totuşi destul de puţin accent pe reuşita lor profesională de după cel de-al doilea război mondial, pe opera lor literară de succes, cu excepţia paginilor în care se încearcă a se dezvălui urmele concepţiilor prolegionare ale lui Eliade şi Cioran ca izvor al marilor opere, concluzii care par puţin forţate, autoarea dorind culpabilizarea celor doi din toate punctele de vedere.

Capitolul I – Bucureştiul la sfârşitul anilor 1920: naşterea Tinerei Generaţii – încearcă să facă lumină asupra unei perioade de înflorire culturală a vieţii româneşti prin apariţia unor tineri intelectuali de seamă, grupaţi în jurul lui Mircea Eliade şi sub numele de Generaţia Criterion. Certificatul de naştere a acestei grupări este considerată apariţia ciclului de douăsprezece foiletoane intitulat Itinerariu spiritual, semnat de Mircea Eliade, urmat apoi de Scrisori către un provincial, toate apărute în anul 1927 în revista „Cuvântul”, condusă de mentorul său spiritual Nae Ionescu. Autorul face aici primul său manifest pentru ridicarea unei generaţii superioare, care, ca şi el, copii sau adolescenţi în timpul războiului, au acum 20-25 de ani şi pot fi mai importanţi, mai puternici spiritual, pot aduce o politică care o poate întrece pe cea a generaţiei anterioare, cea a părinţilor.

Care va fi această politică? Deşi unii dintre ei, puţini ce-i drept, vor trece în partea internaţionalismului socialist şi comunist (mişcare care, de altfel, este repede interzisă în România), iar alţii vor ramâne fideli social-democraţiei, cum ar fi Mihail Sebastian sau chiar Eugen Ionescu, majoritatea îl vor urma aproape orbeşte pe Mircea Eliade, începând cu anul 1933, în aderarea sa neoficială, dar ideologică, la Mişcarea legionară (Garda de fier). Cu toate că articolele din acea perioadă, apărute în mai multe publicaţii, din care cea mai importantă este Cuvântul, nu sunt profund politice, ci răspund mai curând unei informări despre propriile concepţii post-adolescenţă şi o primă recunoaştere a „geniului literar” care tocmai se iveşte, totuşi primele semne ale unei ideologii proprii a Generaţiei Criterion şi a lui Eliade apar: cultul vieţii şi al tinereţii, antiparlamentarism, apeluri la eroism, impulsuri mistice, interes major pentru cultura populară şi folclor. Oare nu recunoaştem aici unele teme uzitate mai târziu de Mişcarea legionară şi de naţionalişti, în general?

Primele conflicte dintre Eliade şi Cioran apar încă din această perioadă a începutului, concepţiile celor doi diferind aproape total: în vreme ce Eliade este un autohtonist convins, care se orientează spre căutarea „românităţii” pierdute, considerată a fi autentică şi originară, Cioran marşează deja spre „regretul de a fi român, în a pune îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc”. Eliade chiar concluzionează, aproape de jignire, despre Cioran şi alţii ca el: „tinerii ăştia n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc”. Privite astfel din perspectiva începutului, concepţiile lor par antinomice, Cioran manifestându-se în contradicţie totală cu principiile Mişcării legionare de mai târziu, cum ar fi românismul şi naţionalismul exacerbat.

Capitolul II – Anii 1930: anatomia unui angajament – tratează pe larg subiectul legionarismului român, modul în care această mişcare s-a născut, dar şi precursorul ideologic al acesteia, filosoful Nae Ionescu (1890-1940). Autoarea consideră, pe drept cuvânt, că „bascularea părţii celei mai strălucite a intelectualităţii române din anii 1930 către o mişcare în mod expres întemeiată pe o mistică a crimei şi a sângelui constituie una dintre aventurile cele mai fascinante ale istoriei intelectuale a secolului XX”.

Este momentul în care drumurile intelectualilor se despart tocmai din cauza politizării excesive. Grupul Criterion, fondat iniţial ca un loc de întâlnirea cultural şi intelectual, se desfiinţează în anul 1934, iar Eliade şi Cioran devin simpatizanţi declaraţi ai Mişcării legionare, care era într-o ascensiune sigură, mai cu seamă în rândul populaţiei. Deşi pe poziţii adverse faţă de regele Carol al II-lea, Garda de fier cucerea mai ales prin charisma conducătorului său, Căpitanul Corneliu Zelea-Codreanu şi prin discursul naţionalist-ortodox, antisemitismul şi antibolşevismul virulent, refuzul ordinii liberale şi al mişcării proeuropene. Tipic pentru un partid extremist (şi avem şi acum destule exemple în viaţa politică), este faptul că gândirea este doar ideologică, fără a fi susţinută şi de aplicarea ei în practică, fără a exista o platformă economică sustenabilă şi clar definită. Mai curând, platforma în care ei au crezut era mistica crimei, pe care au promovat-o în toată perioada interbelică, dar care nu face obiectul acestei cărţi, ci oamenii de mare valoare culturală care au sprijinit, sub o formă sau alta, mişcarea. Să îi luăm pe rând.

Emil Cioran este analizat din prisma aderării sale la legionarism şi al articolelor sale publicate în perioada interbelică în România în capitolul III – Emil Cioran, revoluţionar-conservator şi antisemit din convingere -, cu toate că niciodată organizaţia nu a izbutit să-l recruteze printre membri săi, dar nici printre ideologii săi oficiali. Totuşi Laignel-Lavastine, analizând majoritatea documentelor epocii, îl consideră pro-legionar, începând de la sfârşitul anului 1933 şi până în toamna anului 1940, când filosoful va omagia profunzimea Căpitanului Zelea-Codreanu (ucis încă din 1938) şi capacitatea sa de a fi „dat românului un rost”.

Lucruri pe care nu le neagă, dar nici nu le explică întrutotul după Marele război, mai exact în anii 1950, când declară într-o scrisoare (dar, cum vom vedea, nici mai târziu, când va fi din ce în ce mai reţinut în declaraţii): „Eram departe de-a fi împlinit treizeci de ani, când s-a întâmplat să fac o pasiune pentru ţara mea; o pasiune disperată, agresivă, din care nu există scăpare şi care m-a hărţuit ani de-a rândul. […] Pe atunci s-a născut un soi de mişcare, care voia să reformeze totul, până şi trecutul. N-am crezut sincer în ea nici măcar un singur moment. Însă această mişcare era singurul indiciu că ţara noastră putea fi altceva decât o ficţiune.”

Sunt anii în care Cioran scrie cele mai importante opere ale sale în limba română – Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor, Schimbarea la faţă a României, Lacrimi şi sfinţi, Amurgul gândurilor. Dintre acestea, Schimbarea la faţă a României este cea mai reprezentativă din punctul de vedere al apropierii de ideologia legionară, fiind străbătută de o idee fixă: ţara noastră trebuie smulsă din indolenţa ei colectivă şi din dispreţul faţă de sine pentru a face din ea „o naţiune înzestrată cu un dinamism, o istoricitate şi o capacitate de afirmare care să nu aibă de ce să invidieze marile naţiuni europene”. Visul lui Cioran: „O Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei”.

Ar fi astfel o atitudine definitorie pentru un naţionalist, care îşi doreşte ca propria ţară să fie cea mai puternică, cea mai mare şi epurată de etniile venite de aiurea pe propriul teritoriu. Cu toate acestea, el este mai mult patriot decât naţionalist, pe care îl neagă şi îşi defineşte propriile păreri în 1935: „Deosebirea dintre mine şi naţionaliştii noştri este aşa de mare, încât activitatea mea nu i-ar putea decât zăpăci. Eu n-am comun cu naţionaliştii decât interesul pentru România. Cum îţi poţi închipui că se poate schimba o mentalitate reacţionară?”. Şi, într-adevăr, ideile lui Cioran se deosebesc de cele ale Gărzii de fier prin tot ceea ce înrudeşte Mişcarea legionară cu o mişcare tradiţionalistă clasică, respectiv ortodoxism, mistică ţărănească, antibolşevism delirant, integrism „moral”, lucruri pe care filosoful le evită şi, uneori, chiar le urăşte.

Cu toate aceste, el rămâne apropiat mişcării, cu precădere după anii petrecuţi chiar în inima Reich-ului (1933-1935), unde a luat cunoştinţă cu fascismul european şi cu trăsăturile lui principale, împrumutate şi de legionari – antisemitismul, antiparlamentarismul, cultul conducătorului, aplecarea spre rezolvarea situaţiilor problematice prin violenţă. Chiar dacă este conştient de lipsa ideologiei revoluţionare sau a concepţiilor teoretice, care ar face din Garda de fier un adevărat motor al renaşterii româneşti, „Iron Guard, pe care la început o detestasem, a devenit pentru mine din fobie, obsesie” (Emil Cioran, Caiete, 1965).

În privinţa antisemitismului filosofului român, autoarea ajunge la o concluzie alarmantă: „Tânărul Cioran trebuie clasificat în categoria antisemiţilor din convingere, în contrast cu antisemiţii prin adaptare sau acomodare”, preluând o afirmaţie a lui P.-A. Taguieff, din lucrarea L’Antisémitisme de plume (1940-1944), Études et documents (Paris, 1999). El a fost cel care şi-a construit întreaga teorie antievreiască din punct de vedere militant-raţional, dezvoltând în acest sens tezele mentorului Generaţiei, Nae Ionescu, şi nu pe punctul de vedere sentimental, al majoritaţii colegilor de generaţie. Această teorie preciza, în esenţă, că evreii s-ar caracteriza printr-o absenţă de simţ istoric şi printr-o incapacitate de a se împlini pe plan politic. Ceea ce, consideră Cioran, justifică epurarea etnică (nu numai evreiască, ci tot ce nu aparţine spiritului naţional autohton pur) şi scoaterea tuturor naţionalităţilor în afara corpului social.

(va urma)