“Cimitirul din Praga”, de Umberto Eco
Editura Polirom, Iaşi, 2010
Traducere din limba italiană de Ştefania Mincu
Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.
Întâlnirea mea cu Umberto Eco dăinuie din timpul facultăţii, când am fost, pe rând, impresionat de Numele trandafirului, care a devenit una dintre cele trei cărţi preferate ale vieţii mele, de Pendulul lui Foucault şi de Insula din ziua de ieri. Le-am considerat cărţi bine structurate, închegate inteligent şi cu subiecte la modă în perioada lansării lor, în aşa fel încât să solicite inteligenţa cititorului, dar să fie şi comerciale într-un oarecare sens. Următoarele două romane lansate le-am ratat – vorbesc aici de Baudolino şi Misterioasa flacără a reginei Loana. Umberto Eco este un autor complex, pe care îl apreciez îndeosebi pentru aplecarea enciclopedică şi documentarea exhaustivă pe care o face pentru romanele sale. Într-un fel, îl asemăn cu Salman Rushdie, despre care am scris acum ceva timp că are la fiecare carte o bibliografie bogată, studiază surse importante pentru a concepe apoi un roman care să reflecte întocmai aspectele epocii în care se petrece acţiunea.
Ultimul său roman, lansat anul trecut în Europa şi tradus aproape simultan şi în România la editura Polirom, a suscitat multe discuţii, controverse şi acuzaţii la adresa autorului. Subiectul este, de altfel, delicat şi era probabil normal (iar autorul în mod sigur şi-a dorit-o) să nască oarece controverse: ura împotriva evreilor a eroului principal (singurul, de altfel, inventat de Umberto Eco) a determinat în timp naşterea unei cărţi care a declanşat ideea de antisemitism şi dorinţa de exterminare a evreilor de către nazişti: vorbim aşadar de o carte ce are încă ecou în anumite cercuri, deşi s-a dovedit destul de repede falsitatea ei, Protocoalele Bătrânilor Înţelepţi ai Sionului.
Afirmaţia despre antisemitismul lui Umberto Eco nu este deloc susţinută de realitatea din acest roman, el încercând să ne dezvăluie, printr-o stratagemă literară, contextul istoric al apariţiei unei adevărate fobii la adresa evreilor. El ne dezvăluie (şi, într-un fel, se scuză), în final, în câteva note intitulate de altfel „Inutile precizări erudite” că „singurul personaj inventat din această poveste este protagonistul, Simone Simonini. Toate celelalte personaje (în afară de câteva figuri minore şi marginale, cum ar fi notarul Rebaudengo sau Ninuzzo) au existat realmente şi au făcut şi spus lucrurile pe care le spun şi le fac în acest roman. Afirmaţia nu este valabilă numai pentru personajele care apar cu numele lor adevărat (şi, cu toate că multora poate să li se pară neverosimil, a existat cu adevărat şi un personaj ca Léo Taxil), ci şi pentru figuri care apar cu nume fictive doar pentru că, din economie narativă, am pus o singură persoană (inventată) să spună şi să facă ceea ce, de fapt, fusese spus sau făcut de două (reale din punct de vedere istoric).”
Stilul abordat este inedit şi ne pune la început la încercare, întrucât există trei voci diferite care povestesc acţiunea şi, probabil preluat din ediţia iniţială, ediţia face deosebire şi de font atunci când cele trei personaje îşi povestesc trecutul şi prezentul. Cum spunea, inedit şi antrenant, ne ajută să distingem cu uşurinţă modalităţile diferite de povestire, dar şi tipologia fiecărui personaj. Îl avem, pe de o parte, pe Simone Simonini, un fost căpitan în armata revoluţionară a lui Garibaldi, plecat din Italia pentru a se refugia în Paris, unde încearcă să se ascundă de tarele trecutului, de cei care îl caută şi doreşte să facă avere „în mod legal”, falsificând sub mantaua de notar public diferite documente. El are o amnezie temporară şi are nevoie de ajutor pentru a-şi aminti totul despre viaţa sa sau misterul ascunderii unor cadavre în pivniţă: „Aşa că m-am hotărât să ţin jurnalul ăsta, chiar dacă în ordine inversă, povestindu-mi mie trecutul, pe măsură ce reuşesc să-l fac să-mi revină în minte, chiar şi lucrurile cele mai neînsemnate, până ce elementul (cum se spune?) traumatizant ar ieşi la lumină. De unul singur. Şi tot singur vreau să mă vindec, fără să mă dau pe mâinile medicilor de femei nebune.”
Pe de altă parte, apare un personaj ciudat, posibil o dedublare a lui Simonini (adevărul îl vom afla din roman), abatele Dalla Piccola, care coexistă cu capitanul în aceeaşi casă, într-o altă aripă a ei, care oferă propria perspectivă asupra întâmplărilor şi care preia iniţiativa atunci când este necesar. În sfârşit, printre rânduri, îl avem şi pe Narator, care încearcă să rezume anii în care evenimentele nu sunt atât de importante şi care are darul de a lămuri anumite situaţii confuze, în care cele două personaje – Simonini şi Dalla Piccola – se contrazic cu privire la adevărata faţă a lucrurilor.
Rândurile despre evrei nu sunt deloc cuminţi, ele reliefează concepţia unei întregi lumi despre o comunitate aflată atunci în căutarea unei ţări proprii şi aşadar răspândită pe întreg mapamondul. Simonini, în căutare de bani şi faimă, începe să producă documente inedite, cărţi despre unele organizaţii şi etnii şi, în virtutea copilăriei sale, pe care o povesteşte pe larg, găseşte în comuniatea evreilor, mina de aur pe care o căutase: „În fond, crezusem că-l obsedau doar pe bunicul meu, dar după ce-l ascultasem pe Toussenel, îmi dădusem seama că o piaţă antiebraică se deschidea nu doar dinspre partea tuturor posibililor nepoţi ai abatelui Barruel (care nu erau puţini), dar şi dinspre cea a revoluţionarilor, republicanilor, socialiştilor. Evreii erau duşmanii abatelui, dar şi ai plebei, căreia îi sugeau sângele, iar în funcţie de guverne puteau să devină şi ai tronului. Se cerea să lucrez asupra evreilor.” Şi continuarea, după ce lucrul efectiv împotriva acestora a pornit, este elocventă: „Evreii îşi propuneau să pună stăpânire pe căile ferate, pe păduri, pe administrarea impozitelor, pe proprietatea funciară, ţinteau înspre magistratură, avocatură, spre instrucţia publică, voiau să se infiltreze în filosofie, în politică, în ştiinţă, în artă şi mai ales în medicină, deoarece un medic intră în familie mai mult decât preotul. Trebuiau să submineze religia, să răspândească libera cugetare, să scoată din programele şcolare orele de religie creştină, să acapareze comerţul cu alcool şi controlul presei. Doamne sfinte, oare ce aveau să mai pretindă?”
Pare un roman nonficţional, întrucât personajele (cu excepţia unuia) au existat aievea, iar acţiunile lor personale au determinat prigonirea unei comunităţi şi încercarea de exterminare a ei de către regimul hitlerist. Cu toate acestea, în spatele fiecărui cuvânt se regăseşte capacitatea lui Eco de a gândi situaţii şi de a construi personaje şi dialoguri adaptate perfect epocii în care au trăit. În acest context, Parisul mahalalelor este ilustrat sugestiv, măcar prin gurmandul Simonini, care nu pierde niciun prilej de a degusta mâncăruri rafinate, de a se plimba prin restaurante scumpe atunci când făcea rost de bani, dar care nu se lăsa mai prejos când era la ananghie de a intra în dughene aproape părăsite, de a mânca la preţuri foarte mici în cârciume mizere, pasiunea lui fiind mâncarea bună: „Găsea prin hanuri singuratice, dincolo de poarta oraşului, bunătăţi primitive şi ieftine (dar foarte gustoase), cum ar fi zeama fiartă: ajungea să pui nişte felii de pâine, într-o supieră, îmbibându-se cu mult ulei şi piper măcinat proaspăt, se puneau să fiarbă în trei părţi de apă sărată cepe tocate, feliuţe de roşii şi izmă cu frunză măruntă, după douăzeci de minute se turna totul peste pâine, se lăsa deoparte vreo două minute şi gata, era servită foarte fierbinte. La porţile Bagheria descoperise un birt cu câteva mese într-o intrare întunecoasă, dar în umbra aceea, de altfel plăcută şi în lunile de iarnă, un birtaş în aparenţă (şi poate şi în esenţă) destul de murdar pregătea feluri minunate pe bază de măruntaie, cum ar fi inimă umplută, piftie de porc, inimioare şi orice tip de măruntaie.”
Cimitirul din Praga este, în mod clar, o carte care va naşte în continuare controverse: vor fi cititori şi critici care vor considera că este un act de antisemitism şi că ilustrează perfect ceea ce crede autorul, vor fi persoane care vor considera că este o simplă operă ficţională, care împrumută motive istorice pentru a stârni controverse. Umberto Eco, indiferent de ce parte ne vom situa, a reuşit să îşi îndeplinească scopul propus, acela de a face senzaţie, de a supune noua sa operă literară unor discuţii lungi şi contradictorii.
3 comments