”Cevdet Bey și fiii săi”, de Orhan Pamuk
Editura Polirom, Colecția ”Seria de autor Orhan Pamuk”, Iași, 2013
Traducere din limba turca si note de Luminita Munteanu
E primul roman al lui Orhan Pamuk pe care-l citesc. Încă de când a câștigat premiul Nobel în 2006 am ținut să citesc cartea care l-a făcut celebru, Mă numesc Roșu, dar numărul de pagini m-a speriat de fiecare dată. Și cred că am ales bine să încep descoperirea acestui romancier cu primul său roman fluviu, Cevdet Bey și fiii săi, o cronică de familie ce se întinde pe o perioadă de trei generații, fiecare cu specificul ei, în care se urmărește cu un ochi psihologic și, de ce nu, social, tranziția societății turce de la tradiționalism la modernism, precum și influența mișcărilor naționaliste și panturciste asupra sufletelor tinerilor. Iar într-un mediu atât de controversat ca acesta mai există și viitorul societății, reprezentați bineînțeles de către tineri care se întreabă dacă, în gândirea lor, să se bazeze pe rațiune sau sentimente.
Sentimentele sunt importante ca să crezi! a spus Muhittin. Ca să-ți atingi însă scopul, trebuie să-ți folosești mintea. Ai nevoie de rațiune la fiecare pas.
Autorul provine dintr-o familie numeroasă, din zona înstărită a Nișantașului, precum cea descrisă în acest roman, fapt ce probabil l-a ajutat în descrierea detaliată a mediului specific unei asemenea familii, a relațiilor, precum și a regulilor. Stilul autorului amintește de Balzac, diferența constând în faptul că centrul atenției se mută de la descrierile elaborioase a clădirilor sau peisajelor la o descriere încântătoare a personalităților atât de diferite a oamenilor. Romanul devine cu atât mai interesant cu cât Pamuk descinde o călătorie în chiar mintea personajului, oferindu-i fiecăruia, după importanță și context, posibilitatea să-și împărtășească propriile gânduri, idei, planuri, nemulțumiri direct în fața cititorilor. În acest fel consider că Pamuk a reușit să facă cu atât mai reală afirmația lui despre ficțiune:
Atunci când citim un roman bun, o parte din noi crede că ne-am cufundat în realitate – desigur, într-un punct profund al acelei realități – și că viața este exact la fel ca experiența descrisă aici. Între timp simțurile noastre ne spun tottuși că de fapt toate acestea nu se întâmplă în realitate. Tocmai această situație paradoxală este cea care ne creează senzația de insatisfacție.
Călătoria parcursă de mine o dată cu lectura acestui roman a fost una profundă, în care mintea mea a încercat să înțeleagă care dintre personaje este cel adevărat și care este cel care merită apreciat pentru principiile și personalitatea sa. Talentul lui Pamuk constă tocmai în această capacitate de analiză a oamenilor fără a-i critica sau judeca. Pamuk are puterea de a oferi cititorului toate personajele sale pe tavă, cu toate gândurile machiavelice sau, din contra, de o noblețe ce duce spre naivitate. Ceea ce în copilărie e considerată bunătate, la maturitate este percepută drept naivitate. Prezentarea lor fără ocolișuri, sinceritatea personajelor și maniera în care gândurile lor, și ale noastre implicit, sunt expuse te determină să te lași atras spre lumea lor, să rezonezi cu ei și cu problemele lor.
Dacă m-aș fi dus la Sami, aș fi încercat să uit de mine, cufundându-mă în vorbăria aceea fără sens, pentru ca, în cele din urmă, să nu-mi rămână altceva de făcut decât să mă amăgesc singur. Pe câtă vreme acum vreau să chibzuiesc și să pricep ce se petrece!
Temele centrale ale romanului sunt oferite de tranziția brutală a poporului turc de la o epocă la alta, schimbările aduse de europeni în societatea lor și impactul acestora asupra tradițiilor străvechi, teme benefice de altfel pentru preconcepția noastră asupra poporului turc, înrădăcinată românilor de către orele de istorie predate în școală. Totuși, poveștii nu-i lipsește actualitatea temelor abordate, împletirea culturilor și meditația asupra sensului vieții reprezentând aspecte pe baza cărora societatea noastră se modelează continuu.
În romanul Cevdet Bey și fiii săi se observă poziționarea scriitorului între cultura occidentală și cea apuseană, atât povestea, cât și personajele balansând între cele două lumi fără a trasa o distincție clară între ele. Romancierul prezintă cititorilor o lume misterioasă, un Istanbul plin de tentații moderne și reguli tradiționale bine înrădăcinate în inima turcilor de secole de practică. O combinație fatală pentru orice personalitate care încă mai staționează între apusul unei epoci și ivirea următoarei. Talentul scriitorului inundă în paginile romanului și determină cititorul să viziteze această lume misterioasă a Turciei, dar trebuie să ținem cont că ficțiunea e posibil să primeze în fața realității:
„Cind am vizitat pentru prima data Parisul, la virsta de treizeci de ani, m-am grabit sa ajung in locurile evocate de cele mai importante romane franceze pe care le citisem. Am mers, asemenea eroului lui Balzac, Rastignac, sa admir orasul de pe culmile cimitirului Père-Lachaise si am fost surprins sa descopar cit de banal arata totul. Totusi, in primul meu roman, Cevdet Bey si fiii sai, am creat un erou care-l preia in mod explicit pe Rastignac ca model.”
