“Cele mai frumoase amintiri”, de Françoise SaganEditura Nemira, colecţia Babel, Bucureşti, 2009
Traducere din limba franceză de Ion Doru Brana
Cu descrierea adusă sexualităţii fără perdea şi a senzualităţii relaţiilor intime între persoane de acelaşi sex şi celebrarea opulenţei şi bogăţiei, romanul a produs senzaţie în epocă, deschizând drumul pentru o societate franceză mult mai permisivă. De altfel, ca şi în primul roman, dar şi cărţile sale ulterioare, Un certain sourire (1956), Aimez-vous Brahms? (1959), La Chamade (1965), Le lit défait (1977), avem de-a face cu variante schimbate ale aceluiaşi personaj, profund autobiografic, în care Sagan îşi povesteşte viaţa plină de excese de tot felul, care i-au atras în multe rânduri antipatia unei parţi a criticii, dar i-au şi ruinat sănătatea.
Vorbeşte mult despre prietenii săi. Avem capitole bine închegate despre Orson Welles, Tennessee Williams sau Billie Holiday, dar şi o adevărată declaraţie de dragoste făcută lui Jean-Paul Sartre, considerat unul dintre părinţii săi spirituali, pe care l-a întâlnit aievea în ultimii ani ai vieţii sale. Ciudat pentru nişte amintiri aşa de personale este faptul că rareori, aproape pierduţi printre pagini, avem relatări despre familia sa, despre cei doi soţi sau copiii săi.
Cu totul altceva, devine Sagan atunci când vorbeşte despre adevăratele sale pasiuni. Paginile sunt pline de lirism, descrieri desăvârşite, care vin din adâncul sufletului. Începând din primele pagini, când dezolvă pasiunea sa pentru diferitele jocuri de noroc, apărută brusc la Palm Beach din Cannes, în chiar ziua când a împlinit 21 de ani şi care a fost cauza unei adevărate curse din cazinou în cazinou dusă pe tot parcursul vieţii ei, deşi au fost momente când a renunţa la nebunia ei chiar şi pentru o perioadă de cinci ani: „Contrar celor ce s-au spus la adresa mea, nu am lăsat «averi» la acele mese verzi, dar fiind că, în chip bizar, n-am avut niciodată la dispoziţie vreunele. Nu am lăsat decât soldurile modului meu de viaţă, mod de viaţă ce nu era unul de lux, ci de vis : un vis care implica, pentru mine, absenţa oricărei preocupări materiale şi, în jurul meu, absenţa oricărui chip îngrijorat sau îndurerat de altceva decât de o mâhnire din dragoste.” Un stil de viaţă care a caracterizat-o.
Însă cele mai vibrante pagini vin din capitolul numit sugestiv „Viteza”, în care sunt prezentate pe larg plimbările sale cu maşina pe şoselele franceze, mai cu seamă noaptea când ele sunt pustii, iar viteza este la maxim. De altfel, Francoise Sagan nu a fost întotdeauna însoţită de noroc. În 1957, într-una din escapadele sale cu maşina, a suferit un grav accident rutier. Obligată să frâneze brusc într-un viraj în care se angajase cu 160 km/oră, a pierdut controlul maşinii sale Aston Martin şi s-a răsturnat într-un lan de grâu. A fost scoasă cu greu din maşina contorsionată, fiind în stare de comă mai multe zile şi stând în ghips pentru o perioadă de şase luni.
Chiar după aceste evenimente, nu şi-a renegat pasiunea şi a continuat să conducă în mare viteză, considerând orice astfel de demers ca aducând-o mai aproape de fericire, dar şi de moarte: „Cine nu a considerat viaţa sa inutilă fără a „celuilalt” şi cine, totodată, nu şi-a lipit piciorul de un accelerator deopotrivă prea sensibil şi prea şovăitor, cine nu şi-a simţit întregul corp punându-se în gardă, mâna dreaptă mergând să mângâie schimbătorul de viteză, mâna stângă încleştată pe volan şi picioarele întinse, aparent relaxate, dar gata de o acţiune brutală asupra ambreiajului şi a frânei, cine nu a simţit, în timpul tuturor acestor tentative de supravieţiuire, liniştea prestigioasă şi fascinantă a unei morţi apropiate, acel amestec de refuz şi de provocare, acela nu a iubit niciodată viteza, nu a iubit niciodată viaţa – sau, poate, nu a iubit niciodată pe nimeni. (…) Este o plăcere concretă, exultantă şi aproape senină aceea de a merge prea repede, peste limita securităţii unei maşini şi a drumului pe care ea îl parcurge, a aderenţei sale la sol, a propriilor tale reflexe, poate. Şi să mai spunem că nu e nicidecum vorba de un fel de rămăşag cu tine însuţi, nici de o sfidare imbecilă a propriului talent, nu e un campionat între tine şi tine, nu este o victorie asupra unui handicap personal, e mai degrabă un soi de pariu agil între norocul pur şi tine însuţi. (…) La fel cum se întâlneşte cu jocul, cu hazardul, viteza se întâlneşte cu fericirea de a trăi şi, în consecinţă, cu speranţa confuză de a muri care zace tocmai în fericirea de a trăi. Asta e tot ceea ce cred că-i adevărat, în definitiv: viteza nu e nici un semn, nici o dovadă, nici o provocare, nici o sfidare, ci un elan de fericire.”
Poti cumpara cartea acum de pe site-ul Nemira.
