Cei trei împăraţi. Trei veri, trei imperii şi drumul către Primul Război Mondial, de Miranda Carter

”Cei trei împăraţi. Trei veri, trei imperii şi drumul către Primul Război Mondial”, de Miranda Carter

Editura Polirom, Iaşi, 2015
Traducere de Mihaela Negrilă

Istoricul britanic Miranda Carter întreprinde[1] o disecţie aplicată a ceea ce a fost numit după 1918 şi apariţia fenomenelor totalitare, la belle epoque. Acest termen în limba franceză (limbă care rezuma foarte bine o parte din eleganţa şi elitismul perioadei de dinainte de 1914, limba diplomaţiei europene) exprimă destul de melanolic o perioadă care, departe de a fi lipsită de turbulenţe sau crize geo-politice, a fost totuşi mult mai calmă şi puţin sângeroasă decât restul secolului al XX-lea. Un rol în această evoluţie l-a avut si microcosmosul dinastic european, căci aproape toate ţările europene la sfârşitul secolului al XIX-lea erau monarhii (cu excepţia Franţei, Elvetiei). Dinastiile europene se înrudeau direct sau indirect, de aceea şi comunicarea lor avea o altă rezonanţă, fiind mult mai intimă şi directă chiar dacă nu perfectă (şi casele regale aveau rivalităţile si invidiile lor). Chiar dacă unii monarhi deja erau îndepărtaţi de la luarea decizilor politice (cum ar fi cazul monarhiei britanice[2]), totuşi legăturile dinastice au reprezentat o modalitate de transmitere a mesajele ţarilor lor.

Istoricul britanic urmăreşte traseul celor mai celebri si importanţi trei veri imperiali, nepoţii reginei Victoria, supranumită şi “bunica Europei” (prin progeniturile ei ajunsese să se înrudească cu aproape toate casele regale din Europa, căci a avut noua copii şi 34 de nepoţi, dintre care doar 26 atingând vârsta maturităţii- una din nepoate fiind şi Regina Maria a României care în volum apare şi cu porecla ei de Missy), împăraţii Rusiei şi Germaniei, Nicolae al II-lea, Wilhelm al II-lea şi nepotul său direct, regele britanic (dar împăratul Indiilor) George al V-lea, fiul lui Edward al VII-lea.

Miranda Carter exprimă şi un punct de vedere critic la adresa monarhiilor europene din secolul al XIX-lea şi încearcă să explice decăderea lor în secolul care a urmat[3] “Wilhelm manifestă multe simptome de narcisistă aroganţă, o părere exagerat de bună despre sine, sentimentul că i se cuvine totul, fantezii despre succes şi putere nelimitată; convingerea că este unic şi extrem de inteligent ; nevoia de neţărmurită admiraţie şi sprijin şi detestare a criticilor; aplecarea spre invidie; o tendinţa de a-i privi pe alţii doar ca pe nişte simple instrumente. Însă o mulţime de indivizi de viţă regească aveau aceste atribute. Era dificil să nu fii convins că eşti unic şi să nu ai o părere foarte bună despre ţine, să nu te aştepţi să fii mereu respectat, să nu manifeşti un anumite egosim orb şi să nu presupui că alţii există doar pentru a te sluji dacă fusesei crescut în mijlocul unei deferenţe permanente”[4]

De altfel, datorită căsătoriilor repetate între aceste familii, endogamia (regina Victoria se căsătorise cu vărul sau primar Albert de Saxa-Coburg!) se manifestă destul de frecvent, iar Miranda Carter dă astfel de exemple de nebunie. În plus, “copilăria tuturor vlăstarelor regeşti era marcată de izolare”, care nu avea cum să nu afecteze felul lor de a-şi privi supuşii şi ţările pe care de cele mai multe ori le administrau direct (uneori poate că aberant de direct, precum era cazul Imperiului Ţarist). Probabil că la nivel de autism politic şi social, nimeni nu îl întrecea pe ţar, însă era o constanta mai generală: “La toate curţile europene se încerca cu disperare să se excludă noile forţe-comerţul, burghezia, industria, democraţia- pe care le percepeau ca ameninţări la statutul şi influenţa lor, însă singura lor armă în afară de baricade, era agăţarea disperată de trecut. Încetaseră a mai fi locuri unde te duceai să-ţi cauţi norocul, unde se crea artă sau avea loc dezbaterea politică.”

Cartea este şi o istorie a prăbuşirii Imperiului Ţarist pe care a patronat-o cu destulă orbire Nicolae al II-lea, ultimul ţar rus care, în ciuda unor calităţi de început, nu a fost conştient probabil nici o clipă de vulcanul în adormire care-l reprezenta Rusia. De altfel, este esenţială cunoaşterea circumstanţelor care au făcut posibil anul 1917. Un rol l-a jucat, fără îndoială şi izolarea sa imperială, retras în satul împăratului Ţarkoe Selo, în apropierea Sankt Peterburgului, Nicolae al II-lea (în volum Nikolai) a făcut tot posibilul pentru a pune un zid între el şi societatea rusă, pentru a nu mă vorbi despre relaţia şi mai dificilă între ţar şi nenumăratele posesiuni ale Imperiului (Finlanda, Polonia, statele baltice, Basarabia etc.). Greu de înţeles şi de explicat cum a reuşit ţarul să accepte şi aprobe declanşarea războiului ruso-japonez din 1904 în condiţiile în care era evident că Rusia nu era capabilă să susţină nici militar şi nici economic o asemenea confruntare.

Sentimentul de superioritate rasială a jucat un rol semnificativ în speranţa ţarului de a obţine o victorie facilă în faţa unei puteri de rang secund (Nicolae se referea la japonezi drept “maimuţicile cu coadă scurtă!”): “Pentru Rusia războiul, în general se dovedise adesea dezastruos, chiar mai mult decât pentru majoritatea ţărilor. Războiul Crimeei şi Războiul Ruso-Turc din anii 1870 fuseseră catastrofale. Amândouă lăsaseră Rusia îndatorată şi aproape falimentară, împiedicaseră dezvoltarea, generaseră nemulţumiri pe plan intern şi o permanentă ostilitate în relaţia cu puterile străine.” [5] Baza navală rusă din Extremul Orient, Port Arthur, s-a predat japonezilor după un asediu prelungit de 156 de zile la 21 decembrie 1904, iar ţarul nu a avut nimic mai bun de făcut decât să ordone gărzii imperiale să tragă în plin într-o manifestaţie paşnică desfăşurată în faţă Palatului de Iarnă, oameni care doreau doar să depună o petiţie pentru a sprijini nişte revendicări ale muncitorilor. Rezultatul: peste o mie de morţi! “Ambasadorul britanic i-a spus lui Edward că ţarul era aproape absurd de rupt de lume”[6]Până la urmă ţarul, mai mult de nevoie, a acceptat pacea cu Japonia: “Ceea ce nu mersese cum trebuie nu era numai vină lui Nikolai-armata se degradase de-a lungul deceniilor, setea de succes imperialist ca remediu pentru eşecul de pe plan intern era adânc înrădăcinată în întreaga clasă conducătoare şi educată, instituţiile de guvernământ erau de multă vreme incapabile să conducă ţară, represiunea era de mult un substitut pentru guvernarea reală, iar un stat atât de mare şi de complex, pur şi simplu nu putea să funcţioneze corespunzător cu un singur om care lua toate deciziile.” Amuzant, pe masă ţarului ajungeau până şi cererile de divorţ din Imperiu! Însă răspunderea lui Nicolae al II-lea rămâne, el fiind “omul nepotrivit la momentul potrivit, prin faptul că îşi implicase ţara într-un război pe care această nu şi-l permitea şi pe care l-ar fi putut evita.”

În aceeaşi notă a inexplicabilului şi iraţionalului politic responsabil pentru 1917 a constituit-o şi succesivele dizolvări ale Dumei de Stat, cu care Nicolae s-a aflat în permeant conflict, care ar fi putut reprezenta drumul către o monarhie constituţională, fapt de neconceput de către Nicolae al II-lea. Care a reuşit să-şi îndepărteze şi pe toţi consilierii şi miniştri capabili care aveau curajul să-i spună adevărul în faţă. De altfel, această notă se regăseşte şi la kaiserul Wilhelm al II-lea, vărul sau. Din fericire pentru sistemul britanic, George a îndeplinit funcţii ceremoniale, fiind lăsat în afără cercului în care se luau efectiv deciziile politice şi economice ale Marii Britanii ceea ce, putem afirma cu îndreptăţire, a salvat monarhia britanică, în timp ce ea a fost măturată atât în Germania, cât şi în Rusia (dar nu numai). După ce l-a înlăturat pe Serghei Witte, nici Stolîpin (celebru în epoca sovietică pentru că ar fi fost cel care ar fi reformat vagoanele în care erau transportaţi deţinuţii politici spre Siberia), capabilul său premier în perioada 1906-1911, nu a avut o soartă mai bună, el fiind chiar asasinat în prezenţa ţarului, la Opera din Kiev, în 1911.

În timpul războiului, rolul cunoscut al lui Rasputin a devenit din ce în ce mai important, iar ţarul s-a făcut că nu aude nenumăratele voci care-i atrăgeau atenţia la abuzurile şi imensa nepopularitate a acestuia. “Articole din presă despre Rasputin l-au transformat dintr-un favorit la curte despre care bârfea elită într-un simbol naţional şi apoi internaţional al tuturor relelor şi tarelor sistemului.” Rasputin se pare că avea puteri hipnotice care erau folosite pentru a uşura durerile ţarieviciului, singurul băiat şi moştenitorul tronului, care suferea de hemofilie şi avea crize frecvente. Rămâne impresionantă capacitatea societăţii ţariste de a supravieţui din 1914 până în 1917, în condiţiile în care pierderile pe front erau imense, recruţii nu avea puşti şi mărşaluiau spre linia frontului aşteptând moartea camarazilor, pentru a le prelua echipamentul, regimente de 1.700 de oameni erau reduse la câteva sute după numai câteva săptămâni etc.

În finalul impresionantului volum, autoarea analizează şi rolul împăraţilor în declanşarea Primului Război Mondial, aspect foarte important, pentru că după 28 iulie 1914 nimic nu a mai fost la fel. Tensiunile acumulate de-a lungul unei jumătăţi de secol au răbufnit chiar dacă înainte de 1914 sistemul european reuşise să dezamorseze numeroase alte crize cu mare potenţial destabilizator (războiul balcanic din 1876-78, războiul din Africa de Sud împotriva burilor, anexarea Bosniei de către austrieci în 1908, Criză Marocană şi multe alte tensiuni de natură colonială). Ironia sorţii a făcut ca toate popoarele să fie entuziasmate de izbucnirea războiului în iulie 1914, ceea ce poate să ne şocheze acum, însă societăţile europene din 1914 erau complet diferite faţă de cele contemporane. “În scurt timp fiecare dintre împăraţi devenise aproape total irelevant.”[7]

Rolul kaiserului Wilhelm al II-lea în declanşarea Primului Război Mondial este cu totul altul faţă de ceea ce credeam iniţial. Departe de a fi fost instigator, mai degrabă a încercat să pună frână impulsurilor războinice, fără a fi ascultat de miniştri sau generalii săi, disperaţi să pornească un război total, prin atacarea „preventivă” a Franţei şi ocuparea neutrei Belgii. Însă pentru Miranda Carter şi Wilhelm are vina lui: „Cât priveşte războiul, Wilhelm nu-l dorise. Însă nu a putut să-l împiedice. În săptămâna de dinainte de izbucnirea acestuia, el a fost în mod repetat trădat şi ignorat de demnitarii săi militari şi civili. În multe privinţe şi-o făcuse cu mâna lui. 26 de ani de intervenţii hazardate lăsaseră o moştenire periculoasă. Încurajase o armată puternică, foarte conştientă de propria sa forţă şi convinsă de beneficiile şi inevitabilitatea unui război european, şi o menţinuse în afară controlului guvernului. Iniţiase un program de construcţii navale care crease o ostilitate înverşunată în relaţiile cu Marea Britanie.”

În noiembrie 1918, ţarul şi familia să erau morţi, asasinaţi la Ekaterinburg de către bolşevici, Kaiserul Wilhelm al II-lea abdicase, refugiindu-se cu coada între picioare în Olanda unde avea să trăiască într-un relativ comfort şi prosperitate materială până în 1941, încercând să se justifice politic dictandu-şi memoriile. Doar regele George al V-lea a domnit liniştit, dar decorativ până în 1935. Însă 8 milioane şi jumătate de soldaţi erau morţi, iar ştacheta hecatombei deja era înălţată la nişte standarde atât de înalte cum nu mai fuseseră niciodată în istorie, doar cel de-al doilea Război Mondial doborandu-le.

Volumul Mirandei Carter reprezintă o lectură esenţială pentru a înţelege transformările care au avut loc după celebra bornă 1914 în întreaga lume si de ce legaturile de rudenie dinastica nu au reusit sa impiedice carnagiul Primului Razboi Mondial.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro.

[1] Cei trei împăraţi. Trei veri, trei imperii şi drumul către Primul Război Mondial, Traducere Mihaela Negrilă, Editura Polirom, Iaşi, 2015.

[2] Chiar daca atat reginei Victoria, cat si fiului ei, Edward, le-au fost destul de greu sa nu se implice direct, macar in politica externa.

[3] Chiar dacă mai supravieţuiesc în destule ţări europene, rolul lor este mai degrabă decorativ.

[4] Pag. 88.

[5] Pag. 210.

[6] Pag. 217.

[7] Pag. 298.