”Cazemata”, de Tudor Ganea
Editura Polirom, Colecția Ego.Proză, București, 2016
”Cazemata” este o carte lăudată în critica și blogosfera românească, lucru care îi poate speria pe unii, mai ales că este vorba despre un debut. Tudor Ganea este un arhitect foarte tânăr (are doar 33 de ani), scrie povestiri încă din clasa a X-a, dar se pare că cei care au întrevăzut talentul său au fost Florin Iaru (care, de altfel, scrie un text foarte pertinent pe coperta a patra, care se încheie cu ”Acest debut ar trebui notat de critică în carnețelul de bal. E un mare talent.”) și Marius Chivu, cu ocazia unui curs de creative writing pe care îl țineau și la care a participat și autorul bucureștean. Rezultatul acestui curs este acest roman.
După laudele menționate mai sus, mi-a fost un pic de teamă de ”Cazemata”, dar asta a făcut ca romanul să mi se pară neașteptat de bun. Tudor Ganea este un descriptor perfect, iar acest lucru se observă din chiar primele pagini ale romanului, atunci când ne oferă o imagine a unuia dintre personaje, secundar în economia cărții, înotând spre adâncuri, scrijelit la propriu de scoicile de pe fundul apei. Descrierile autorului român sunt extrem de expresive, cinematografice, astfel încât cititorul se afundă pe neașteptate în poveste, în ipostazele concepute, în lumea aceasta aproape necunoscută nouă, dar atât de bine reliefată:
”Unii stabilopozi erau netezi, cu suprafața fină ca o piele subțire și bine întinsă peste un mușchi încordat. Alții erau retezați de la mijloc și dezvăluiau în măruntaiele lor bucăți de calcar, pietre de râu și mici concavități în care pescarii își depozitau midiile pentru momeală, deasupra cărora roiau încontinuu musculițe de apă sărată. Din poziția în care stătea, digul părea o pădure de arbuști cu trunchiuri groase a căror aglomerare haotică nu ar fi permis niciunui om să o străbată. În fanta verticală și subțire dintre două blocuri de calcar, văzu o pânză de păianjen în care erau prinse zeci de musculițe. Păianjenul nu era niciunde. Întinse mâna și își vârî degetul prin pânză, o rupse, iar musculițele moarte și uscate căzură în apa clipocindă de dedesubt.” (pag. 65)
Tudor Ganea nu se concentrează însă neapărat pe descrieri, deși acestea există pe tot parcursul romanului, ci mai degrabă pe evoluția unor personaje, așa cum aceasta reiese din acțiunile acestora, din evenimentele la care iau parte și mai ales pe un dialog suculent, specific periferiei (în cazul acesta, periferiei constănțene) și pescarilor, ”spurcați” la gură, dar și la obiceiuri, bețivi, dar mustind de viață în încercarea de supraviețuire într-o lume extrem de aspră. Locul central al cărții este însă o cazemată de pe malul mării, făcută de nemți din timpul războiului, un adevărat labirint-spun oamenii din zonă, unde copiii din blocuri se joacă, unde oamenii străzii se aciuează, unde muncitorii dispar și au loc întâmplări miraculoase, halucinante.
Disparițiile ne poartă spre latura polițistă a romanului, atunci când un inspector de poliție este trimis, sub acoperire, în blocurile din zonă, acolo de unde trebuie să urmărească posibilii suspecții, să tragă de limbă locuitorii, căutând informații noi despre oamenii din zonă și posibilele infracțiuni ale acestora. Dar după ce inspectorul nostru ajunge la doctor, parcă totul se limpezește și romanul devine aparent previzibil. De la bătrâna care nu există, dar pe care el o vede pe scaunul din sala de așteptare, până la copiii care desenează cu cretă pe asfaltul de lângă cazemată și câinii care îl urmează pe străzile întunecate, totul pare o iluzie provocată de tumoarea ce apasă pe creier. Dar chiar așa să fie?
Din Constanța, pe malul mării, unde cea mai mare parte a acțiunii se petrece, ne mutăm temporar spre canalele Deltei, acolo unde există un sat, în care lucruri fantastice se întâmplă: este locuit numai de femei, bufnițele și lupii singuratici sunt domesticiți, berzele și-au făcut cuiburi peste cuiburi pe acoperișurile caselor, încălzindu-le cu corpurile lor. Treptat, aflăm lucruri noi despre oamenii care stau în blocurile de lângă cazarmă, despre impotența bărbaților și femeia care a cauzat toate acestea, Turcoaica, povestea ”peștelui”, mușcat de buze, și a tabacherei care cucerește toate femeile și bărbații, despre lipsa copiilor și apoi nașterea simultană a multor copii, din mame neștiute, despre izvorul subteran și nașterea unui lac în cartierul din poveste.
Există în ”Cazemata” foarte multe istorii întrepătrunse, desfășurate pe mai multe decenii; ne aflăm așadar în fața unei cărți neașteptat de proaspete și de închegate, care îmbină mai multe teme și fațete, fie că vorbim de roman fantastic sau psihologic, de investigație polițistă sau de ipostaze halucinogene provocate de o tumoră. Descrierile sunt perfecte, personajele sunt fascinante, alunecoase, dialogurile pescărești și ”alcoolice” sunt vii, iar ansamblul construit este admirabil, mai ales dacă vorbim de un debutant. Este clar că Tudor Ganea are talent literar, are meștegușul unui povestitor și are vorbele la el, astfel încât cartea pe care a scris-o este antrenantă și curge firesc, fiind un roman foarte bun, neașteptat de bun.
