”Căzând în gol”, de Joe Simpson
Editura Polirom, Colecția ”Hexagon. Cartea de călătorie”, Iași, 2015
Cuvânt înainte de Chris Bonington
Traducere de Elena Malnai
Moto: ”Nu numai că este una dintre cele mai incredibile povești de supraviețuire despre care am auzit, ci e spusă într-un mod superb și cutremurător, meritând să devină un clasic al genului.” (Chris Bonington)
Nu încetez să îmi exprim admirația pentru această colecție de la Editura Polirom, ”Hexagon. Cartea de călătorie”, una dintre preferatele mele, tocmai pentru că ea cuprinde povești adevărate, oameni care au pornit aproape fără temeri în expedițiile vieții lor, în adevărate aventuri care nu aveau cum să curgă chiar ușor, dar care cumva au trecut, cu rele și cu bune, pentru ca în final aventurierii să ne povestească nouă peripețiile și luptele lor pentru supraviețuire. De altfel, v-am mai povestit aici despre cartea lui Ed Stafford (cu nemaipomenita sa călătorie pe Amazon) sau cea a spectaculosului autor Bill Bryson (cel care redescoperă America prin Munții Apalași).
”Căzând în gol” reconstituie una dintre cele mai cumplite lupte de supraviețuire, locul desfășurării acțiunii fiind de această dată o zonă destul de restrânsă, dar cu atât mai periculoasă, din Anzii Cordilieri. Joe Simpson și Simon Yates, doi alpiniști aflați la anii dorinței de afirmare, suficienți de nebuni pentru a nu fi și suficienți de experimentați (lucru pe care îl recunosc la câțiva ani după), încearcă o premieră: escaladarea masivului Siula Grande pe fața vestică a acestuia. Este o cu totul altă lume decât cea pe care o citeam în alte locuri despre ascensiunile pe Everest sau din Alpi – despre cea din Everest chiar am văzut de curând poze și părea mai aglomerat decât pe Valea Prahovei, datorită afluxului de alpiniști amatori sau nici măcar atât care își plătesc ascensiunea pe Acoperișul Lumii. Nu, aici este o liniște și o singurătate depline, singurul ajutor fiind Richard, lăsat însă în tabăra de bază:
”Pare un loc amenințător de izolat și palpitant în același timp, mult mai bine decât în Alpi – fără cățărători buluc, fără elicoptere, fără salvamontiști –, doar noi și munții… Viața pare mult mai simplu și reală aici. E ușor să lași întâmplările și emoțiile să treacă fără măcar să te oprești să le iei în seamă…” (pag. 18)
Ascensiunea lor pe vârf nu este lipsită de greutate, însă, din fericire, este lipsită de peripeții. Zilele sunt pline de soare, rezervele sunt suficiente pentru cele 3-4 zile pe care ei le-au alocat, iar faptul că serile sunt furtunoase nu îi împiedică să înnopteze în bivuacuri săpate în zăpadă, conștienți fiind că totul decurge conform planului.
Părea o ascensiune și o coborâre de rutină, numai că totul se schimbă în momentul în care, la întoarcerea pe o altă rută, considerată mai simplă, Joe cade și își rupe genunchiul. Pe munte, o asemenea căzătură, un asemenea diagnostic însemna sfârșitul. Nu este deloc simplu să cobori de pe munte, o știu pentru că, deși nu sunt alpinist, am făcut ceva trasee montane și mereu mi s-a părut mai greu la coborâre decât la urcare. De aceea, în condiții extreme, cu un picior fracturat și rezerve de mâncare și de gaz pe terminate, șansele de supraviețuire sunt (aproape) nule:
”Gemând, mi-am strâns pleoapele. Ochii mi s-au umplut de lacrimi fierbinți și lentilele mele de contact pluteau în ele. Am strâns din pleoapele și am simțit picături fierbinți rostogolindu-mi-se pe obraji. Nu plângeam de durere, ci de mila mea, ca un copil, iar gândul ăsta m-a făcut să plâng și mai abitir. Moartea păruse atât de departe, iar acum ea părea să impregneze totul. Am scuturat din cap pentru a-mi opri lacrimile, dar amprenta morții nu a dispărut.” (pag. 75)
Atârnând în gol, agățat doar de o coardă de colegul său Simon, nu are așadar prea multe șanse de a rămâne viu, în condiții de frig, vânt puternic și rană gravă la picior. De altfel, nici Simon nu o duce mai bine, are câteva degete degerate și nu îl poate ține prea mult pe Joe, conștient fiind că propriile șanse de supraviețuire scad dacă continuă să îl transporte pe Joe la coborârea de pe munte (pentru că, da, câteva ore bune au continuat să coboare în aceste condiții, deși erau siguri că acest drum nu este cel corect). Așa că, atunci când Simon a tăiat coarda, amândoi erau împăcați: Simon trebuia să se salveze pe sine, iar Joe știa că celălalt a luat cea mai bună decizie.
Dar nu s-a sfârșit totul prin această formă de împăcare descrisă mai sus. Nu, Joe decide să supraviețuiască, iar lupta sa este probabil una dintre cele mai complete și complexe lupte cu propriul sine, cu propria personalitate, cu propria energie reușite vreodată de ființa umană. De fapt, de aici ne dăm seama cât de puternic este omul, ce resurse poate să găsească pentru a supraviețuit în medii ostile; e incredibil cu Joe Simpson a reușit să se târască efectiv zile în șir, kilometri de teren primejdios, rănit și cu dureri teribile, fără apă (mânca zăpadă, dar nu oferea suficient aport de apă, era nevoie de apă încălzită) și fără mâncare, pentru a ajunge la capătul puterilor în tabăra de bază.
Ceea ce rămâne în memorie după un astfel de efort, așa cum este el descris chiar de către autorul însuși, Joe Simpson, în această carte, nu este neapărat componenta sa fizică, ci lupta cu propria singurătate, cu toate fricile, cu toate temerile ce se pot aduna atunci când ești singur în condiții foarte grele. Fiecare moment pe care îl trăiește Joe după ce Simon taie coarta și cade în crevasa aceea fără fund este o luptă cu propriu eu, cu vocile acelea care se aud la răstimpuri, una cea care îndeamnă să se întoarcă în orice condiții la tabăra de bază, altele care îl sfătuiesc să doarmă, să se odihnească, să renunțe. Cum a reușit e greu de spus, aproape imposibil!
Și, după cartea asta, să nu îi mai aud pe cei care se simt singuri, să ia aminte prin ceea ce a trecut acest om!
Nu pot, la final, decât să îl citez pe Joe Simpson: nimic din ceea ce am scris aici, nimic din cuvintele pe care am încercat să le scriu despre experiența lui nu poate egala ceea ce a trăit el, ce a gândit el, ce aproape de moarte a fost. O carte ce te ține, neașteptat pentru una căreia îi știi finalul, cu sufletul la gură:
”Nu pot să adaug decât că, oricât de dureroase ar crede cititorii că au fost experiențele noastre, pentru mine această carte tot nu reușește să exprime exact cât de îngrozitoare au fost unele dintre acele zile în care am fost singur. Pur și simplu nu am găsit cuvintele care să exprime singurătatea cumplită a acestei experiențe.” (pag. 210)
