“Casa Poporului. Un sfârşit în marmură”, de Andrei PandeleEditura Compania, Bucureşti, 2009
A fost odata ca niciodata… a fost un Bucuresti cotropit primavara de mirosul dulce al teilor ce-si inaltau coroanele mandre peste garduri de case si vile cochete, a fost un Bucuresti prin care caldura verilor toride se scurgea pe panta strazilor incorsetate in cenusii pavele de bazalt, a fost un Bucuresti in care soarele dulce de toamna aramea frunzisurile cartierelor vechi si asezate, a fost un Bucuresti in care sarbatorile de iarna dansau cu fulgii de zapada peste clopotnitele si dantelele de piatra ale bisericilor si manastirilor seculare si acest Bucuresti a fost cel pe care l-am batut cu pasul si cu ochiul, l-am cunoscut si l-am iubit.
Si ma bucur cand descopar ca si alti semeni, la fel ca si mine, au iubit acest Bucuresti si l-au imortalizat cu talent pe retina aparatului de fotografiat.
Si ma intristez cand prin comoara aceasta de fotografii apar acelea ale ultimilor ani ai „Epocii de Aur”, cu peisaje urbane dezolante, cu chipuri inasprite de traiul zilnic ingropat in privatiuni si sperante ucise. Si mai presus de orice, ochiul meu inca refuza imaginea apasatoare a monstrului numit CASA POPORULUI.
Andrei Pandele– un fin observator al vremurilor sale, avantajat de instructia sa ca arhitect si de pasiunea pentru arta fotografica, isi incepe acest nou volum lansat pe piata, cu cateva cuvinte inspirate: „ Opera de arhitectura trebuie sa fie in armonie cu mediul inconjurator. Se poate spune asa ceva despre Casa Poporului? Ce adjective i se potrivesc? Agresiva, apasatoare, enorma, iesita din scara orasului, impozanta, aroganta…”.
Am luat lacoma volumul in mana, mai intai l-am rasfoit privind fotografiile – asa cum ar fi procedat un copil inca nestiutor de carte, dar cu ochii si mintea atente – si mi-am recunoscut orasul tineretii si maturitatii mele, frumos croit de mintea si mana zamislitorilor lui si adanc ranit si uratit de mintea si mainile dusmanilor sai. Apoi am citit capitolele cartii, pentru ca in final, sa ma reintorc la analizarea fotografiilor insotite de texte explicative.
Desi arhitect, AP procedeaza la scrierea acestei carti precum un medic cu pacientul sau, in acest caz pacientul grav ranit fiind Bucurestiul. Andrei Pandele ne prezinta succint cazul in speta, vechea zona bucuresteana a Dealului Arsenalului, apoi face anamneza pacientului – ne prezinta conditiile istorice ale dezvoltarii acesteia, ne plimba pe stradutele pitoresti in panta, coborand pe trepte calme si strajuite de „locuinte frumoase si tihnite”, apoi ne prezinta virusul, microbul, anomalia care il loveste pe pacient, nebunia megalomana a „conducatorului”, transformata in epidemie, pentru ca angreneaza si „arhitectii care au lucrat la proiect (si) i-au tinut isonul”. Iar lamentatia medicului este: „Un adevarat concept arhitectonic nu a existat”. AP ne povesteste in continuare cum a atacat boala, in capitolul „Demolarile operate pentru Casa si pentru Axa Majora”. Intradevar, somnul ratiunii naste monstri! Boala se instaleaza profund si izoleaza organele pacientului, dupa cum relateaza AP: „o cicatrice de 5 km, de la Piata Puisor la Piata Vergului, a ajuns sa brazdeze orasul de la vest la est. A aparut fractura intre sudul sarac si nordul mai atragator, mai verde al orasului. Circulatia nord-sud s-a vazut compromisa”.
Apoi autorul face un studiu comparat de caz. In capitolul Parisul lui Haussmann, ne comunica ca prefectul Parisului „a cheltuit enorm: a modernizat orasul platind doua miliarde de franci aur. Dar a condus actiunea spre binele Parisului, in beneficiul parizienilor”.
Si concluzia lui AP este ca intradevar, unele organe sunt iremediabil bolnave, dar altele sunt vii si medicul trebuie sa le salveze. Citez: „ Lucrarile de modernizare a unui oras afecteaza cladirile vechi, suprima unele rau construite, neintretinute sau insuficient protejate, dar operatiunile nu sunt conduse orbeste. Printre miile de constructii „rase” in anii 80 de pe harta Bucurestiului, multe aveau idei originale si rezolvari ambitioase, erau concepute de arhitecti renumiti. Unele fusesera ridicate imediat dupa Razboiul de Independenta, aveau structuri de fonta si materiale exceptionale de finisaj: luminatoare cu vitralii lucrate manual, oglinzi slefuite de zeci de metri patrati, picturi murale, placaje sau scari sculptate din marmura italiana, socluri din granit negru, stucaturi pictate, sobe din portelan de meissen, tamplarii sculptate din lemn exotic. Asemenea case splendide din secolul al XIX au fost daramate peste noapte”. Dimpreuna cu Spitalul Brancovenesc, Institutul Medico-Legal Mina Minovici, Schitul Maicilor, Biserica Sfanta Vineri, etc, etc. Fotografiile autorului stau marturie acestor crime, desi, AP ni se confeseaza „ Fotografiatul era considerat un delict, o tentativa de denigrare a tarii si a Conducatorului”.
Urmatoarele capitole ne prezinta dramatic boala instalata – Santierul Casei Poporului – si comico-tragice aspecte ale dezvoltarii haotice tumorale pe corpul orasului.
„Casa Poporului ocupa 44 245 mp construiti (236,1 x 190,8 m)”, existau „diferente de nivel de 1,7 m pe acelasi etaj, intre puncte opuse”, „pe niste coridoare mari se intalneau corpuri gandite diferit: deschideai o usa de 4 x 4 m, iar in spatele ei era o alta de 3 x 5 m”, „nenumarate spatii nu au functiuni precise”, „distantele dintre grupurile sanitare erau de sute de metri”.
Tratamentul bolii este extrem de costisitor. ”Imblanzirea si valorificarea cladirii”, un alt capitol al cartii, gandeste cum ar fi posibil sa se elimine cheltuielile imense din banul public pe care le incumba bugetul Camerei Deputatilor si al Senatului. Cum ar fi posibila eliminarea acestei gauri negre din economie prin cautarea si gasirea unor solutii miracol. „Cum s-ar putea integra aceasta piramida centrala in oras?” Intradevar, boala este acum cunoscuta si stapanita, fara a putea fi eradicata total.
Ultimul capitol al cartii este intitulat „Chestionar pentru arhitecti de renume” si cuprinde 3 subcapitole: „Ce am pierdut?” – „Ce am castigat?” – „Ce s-ar putea face?” in care sintetic si lucid sunt prezentate concluziile catorva arhitecti romani, dintre care in final se remarca concluzia dureroasa a arh. Serban Sturdza – presedinte OAR: „Zona este infectata psihic si sociologic”.
O nota a autorului, pe coperta a 4 a a volumului, o percep ca pe o lacrima amara a crezului sau profesional: {Un monument este un mesaj peste timp. Ce-ar avea de transmis Casa Poporului? Principala ei atractie nu e in niciun caz valoarea artistica. Sa fie ea intruchiparea relatiei dintre un „tiran primitiv” si mii de „capete foarte plecate”?}
Proiectul editorial al editurii Compania este o intreprindere reusita, un volum de suflet pe care va recomand sa il cititi si daca se poate, sa il pastrati in rafturile bibliotecii dumneavoastra, marturie catre urmasi, a vremurilor prin care a trecut si mai trece generatia noastra.
