Casa Matrionei. Incident la gara din Kocetovka, de Alexandr Soljeniţîn

”Casa Matrionei. Incident la gara din Kocetovka”, de Alexandr Soljeniţîn

Editura Univers, București, 2010
Traducere de Ana Mihailescu

În cuprinsul operei lui Alexandr Soljeniţîn, cele două nuvele reunite în acest format[1] reprezintă, fără îndoială, contribuţii minore. Prima nuvelă a apărut ca şi O zi din viaţa lui Ivan Denisovici în revista Novi mir, nr. 1 din 1963, iar cea de a doua, în aceeaşi revistă, dar în 1962.

Subiectul nuvelei “Casa Matrionei” se concentreaza asupra vieţii şi tragicului destin al Matrionei, o bătrână nefericită de 60 de ani, una din milioanele de femei care dusese o viaţă mizerabilă sub Soviete, care l-a găzduit pe Soljeniţîn după ce acesta a scăpat din Gulag şi încerca să-şi refacă viaţa într-un sat pierdut din zona Uralilor, predând matematică. ”În vara lui 1956, lăsând în urmă un deşert dogoritor şi prăfuit, mă întorceam fără să am o destinaţie anume…în Rusia, pur şi simplu. Nu eram aşteptat şi nici invitat în nici un loc de pe teritoriul Rusiei: trecuseră vreo zece ani…Nu aveam decât o singură dorinţă, să mă stabilesc în Rusia de mijloc, departe de caniculă, în vuietul frunzelor din pădure. Voiam să mă strecor şi să mă pierd în Rusia profundă, dacă o astfel de Rusie există, trăi undeva.”

Alege stea în gazdă la Matriona, într-o izbă debranlată. Soţul Matrionei se pierduse în vâltoarea celui de al Doilea Război Mondial, după ce fratele acestuia, primul logodnic al Matrioanei, dispăruse şi el timp de mulţi ani în Primul Război Mondial, numai pentru a se întoarce dintr-un lagăr unguresc şi să-şi găsească fratele mai mic căsătorit cu aleasa inimii sale. Una din nenumăratele mici drame ale războaielor mondiale. Matriona nu avusese noroc nici la copii, cei şase nou-născuţi murind toţi prematur. Iniţial fără venituri, trăind doar mulgând o pipernicită capra, muncind pe ici, pe colo, furând carbune pentru a avea cu ce încălzi soba izbei.

Soljeniţîn zugrăveşte cu fidelitate şi mizeria care domnea în Uniunea Sovietică la mai bine de zece ani de la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial. În nota autorului de la sfârşitul cărţii, se precizează că acţiunea acestei povestiri a avut loc în 1956, însa a trebuit antedatată în anul 1953 din motive evidente: în martie 1953 a murit Stalin, în timp ce în 1956 deja eram în epoca lui Hruşciov. În general, conducătorii comunişti preferă să dea vina unii pe alţii, în funcţie de succesiunea lor (vezi Dej-Ceauşescu sau Ceauşescu-Iliescu). Chiar dacă avutul ei era mai mult decât modest, Mariona nu scapă de invidiile diverselor rude. Din această perspectivă, nuvela poate fi încadrată şi în categoria celor care demitizează mediul rural rusesc, care nu era deloc paradisiac. În timp ce ajuta la mutarea unei şandramale de lemn de pe proprietatea ei către un teren al fiicei sale adoptive tocmai pentru ca tânăra familie să nu piardă acel teren, famila soţului, dar şi şoferul unui tractor tocmit (şi care, evident, folosea tractorul ilegal, pentru a mai scoate un ban în plus), zgârcindu-se să nu facă două drumuri cu cele două sanii, ataşându-le pe amândouă, tot acest convoi haotic este izbit în plin  de două locomotive care manevrau pe o cale ferată fără să aiba luminile de semnalizare aprinse. Din Matriona nu mai rămâne decât un terci inform, doar mâna dreaptă (pentru a avea cu ce să-şi facă cruce pe lumea cealaltă- afirmă o bătrâna din sat) şi chipul. “Nu ştia să fie mândră de casa ei…nu se spetea să câştige bunuri materiale şi apoi să aibă grijă de ele mai mult decât propria viaţa. Nu fugea după găteli. După haina care îi împodobeşte pe monştri şi nemernici. Neînţeleasă de soţ, chiar părăsită de el, îngropând şase copii fără însă să-şi îngroape şi bunăvoinţa, fără să aibă legături cu surorile şi cumnatele ei, ridicolă, muncind gratis pentru alţii ca o proastă ce era, nu adunase nimic până la moartea ei. O capră cu blană de culoare alb-murdar, o pisică şchioapă, nişte ficuşi…Trăisem toţi alături de ea fără să înţelegem că era chiar omul bun din proverbul care spune că fără un astfel de om nu există sat care să dăinuie. Şi nici oraş. Şi nici întregul nostru pământ.” De altfel acesta ar fi fost şi titlul iniţial al nuvele, schimbat ulterior de redacţia Novi Mir.

Soljeniţîn plasează cea de a doua povestire într-o gară anonimă, de provincie, din Rusia Sovietică din decembrie 1941. Nimeni nu ştie mai nimic despre desfăşurarea reală a războiului şi nu-şi poate răspunde problematicei, dar mortalei întrebări: unde au (mai) ajuns nemţii? Personajul principal este locotenentul Zotov, care reglementa tranzitul garniturilor din gara Kocetovka, un om mai degrabă banal care fusese nevoit să-şi abandoneze soţia însărcinată în Bielorusia deja ocupată de forţele germane şi căreia îi jurase fidelitate eternă. Un om nou care crede în idealurile revoluţiei bolşevice şi a cărui credinţă este supusă şocurilor provocate de nenumăratele eşecuri şi  dezastre militare din primele luni după invazia germană din 22 iunie 1941. Singura carte pe care o salvase cu el de acasă era tocmai Capitalul, biblia comunistă! “Sensul vieţii sale mărunte se măsura în sprijinul pe care putea să-l dea Revoluţie.“

În plus, Zotov care oricum nu are pe nimeni în subordine, impresionat şi de garniturile cu resturi ale armatelor sovietice scăpate din diverse încercuiri, cu soldaţi transformaţi în fiare, care nu mai ascultă de nici o disciplina, puţin timid, rezistând chiar şi avansurilor unei colege care crede că totul este permis (în preajma morţii, spiritele umane îşi mai schimbă perspectivele) chiar si aventurile, are prilejul de a-şi folosi puterea lui mică, de satrap local care nici măcar nu fusese vreodată pe front,  schimbând destinul lui Tveritinov, militar rezervist, de meserie actor într-un teatru moscovit, care se pierduse de convoiul său şi care-i devine suspect doar pentru că scăpase o nefericită referire la anul 1937, dar şi întrebând nevinovat care era vechiul nume al oraşului Stalingrad (Ţariţîn).

Actorul moscovit devine suspect în ochii noului-om care-l preda constiincios organelor. Conştiinţa nu-i dă însă pace şi chiar dacă încearcă să afle ce s-a întâmplat cu omul pe care l-a predat organelor competente. Este asigurat de acestea “cazul lui Tveritinov al dumneavoastra va fi clarificat. Noi nu lucrăm de mântuială.” Conştiinţa lui Zotov ii spune altceva (şi ne-a adus aminte de conştiinţa încărcată a unui alt personaj din nomenklatura sovietica, beneficiar direct al sistemul de delaţiune pus în practică de regimul stalinist, Russov din romanul Pavilionul cancerosilor care este la fel de chinuit de amintirea celor trimişi in Gulag –poate chiar în mortala Kolîma- cunoscând foarte bine nevinovaţia lor). “Dar de atunci, de-a lungul întregii sale vieţi, Zotov n-a putut să-l uite pe acel om niciodată…”

Concluzia printre rânduri a marelui scriitor rus: cu conştiinţa nu te joci şi, chiar dacă o poţi minţi şi îndopa cu autojustificări elaborioase, la final ea câstigă întotdeauna!