„Casa destinului” , de Jessie Burton
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti 2023
Traducere din engleză şi note de Elena Drăguşin-Richard
Nu cu multă vreme în urmă, anotimpul străjuit de zilele cufundate în blânda lumină a soarelui s-a împletit armonios cu firele nevăzute ale unor scrieri care mi-au retrezit amintiri foarte dragi dintr-o copilărie în care obişnuiam să privesc ore în şir diverse poze şi amintiri de familie, desprinse parcă dintr-o lume a poveştilor ce voiau să mă învăluie şi să îmi dăruiască puterea de-a visa. Deloc întâmplător, lumea cărţilor timpului meu mi-a oferit atunci posibilitatea de a mă lăsa condusă pe calea cea tainică şi magică a romanului Miniaturista prin care scriitoarea şi actriţa britanică Jessie Burton redeschide porţile acelui univers străjuit de femei puternice, pe care timpul le-a transformat în mânuitoare iscusite de arme ale destinului.
Păstrând vie în minte imaginea acelui tărâm unde iubirea statornică faţă de Dumnezeu a pălit de multă vreme în faţa datoriei pentru avuţiile pământeşti, în timp ce minciuna s-a impus ca emblemă a statutului de om liber sau condamnat la moarte, mi-am îngăduit continuarea călătoriei, străbătrând după bunul plac încăperile din Casa destinului. Sub ochii mei a reprins parcă viaţă acea poveste menită a se petrece la graniţa dintre două realităţi pe cât de crunte, pe atât de pline de speranţă. Căci după ce zidurile reci ale casei de pe Herengracht ne vor fi lăsat să pătrundem în holul ce ne trimite cu gândul la o tablă de şah, o făptură înveşmântată într-o rafinată rochie aurie îşi va istorisi călătoria prin timp. Ea este nimeni alta decât Thea – copila plăsmuită dintr-o iubire interzisă, dar care, încă de la dureroasa-i naştere, părea să vestească apropierea unor timpuri pline de linişte şi de speranţă. Şi poate deloc întâmplător, aventura începe a se scrie tocmai în acea zi de 8 ianuarie 1705 în care mult iubita „prinţesă” din familia Brandt împlineşte optsprezece ani. În aparenţă, acest tablou ne poate părea unul extrem de familiar, prin legătura lui cu multe altele plăsmuite în acele timpuri; dar dincolo de voalul luminos al fanteziei şi al viselor cu ochi deschişi, se ascunde un izvor nesecat de umbre. Până să guste din unduirile sale învolburate, mintea fetei cutreiera nestingherită printre acele idile care se petrec în pădure sau pe insule de vis, unde totul este plin de încurcături înainte de a se desluşi în final. Dar atunci când statutul de fiică a tatălui ei, nepoată a mătuşii Nella şi pupilă a servitoarei Cornelia devine din de în mai greu de suportat, la fel ca oricare altă copilărie prelungită şi stătută, o dorinţă nemuritoare îşi face simţită inevitabila prezenţă:
Veselia exagerată a familiei cu ocazia zilei ei de naştere nu o deranjase în trecut, dar între copilărie şi optsprezece ani se aşterne un întreg ocean. (…) Şi poate că anul acesta, (…) cineva îi va da pentru prima oară în viaţă darul pe care îl vrea cu adevărat: să-i vorbească despre mama ei, să-i spună o poveste sau măcar o povestioară despre ea! (…) De ziua ei vrea să se uite în oglindă şi să o vadă pe mama ei, să ştie cine a fost şi de ce tatăl ei nu vorbeşte niciodată despre ea (pp.12-13).
La început, Thea pare să calce cu hotărâre pe urmele mamei sale, lăsându-se prinsă în mrejele unei iubiri pe cât de nevinovate, pe atât de asemănătoare cu acele piese de teatru în care, la căderea cortinei, tot ce s-a jucat pe scenă pare să rămână în urmă. Căci fiecare picătură menită să ostoiască setea de libertate se lasă pe deplin străjuită de Nella Brandt, devenită acum o voce gravă a unui destin nemilos. Cântul lui sfâşietor pare să se facă auzit în fiecare colţ din Amsterdam – oraşul supravegherii, unde orice om poate să atingă excelenţa, în vreme ce vorbele curg ca apa, iar banii, minciunile şi căsătoriile făurite departe de dragostea adevărată devin arme nepreţuite pentru tot cel ce caută să îndulcească sau poate chiar să ţină în loc goana haotică a timpului.
Iar atunci când Thea începe să se lase din ce în ce mai mult ademenită de linguşitoarele-i chemări, neobositul joc al vieţii şi al morţii tinde la rândul lui să îşi modifice regulile. El este mânuit de nimeni alta decât de acea Miniaturistă cu păr blond şi ochi arzători, pe care toţi o credeau scufundată în neant, dar a cărei poveste rămasă neterminată se scrie tot cu ajutorul acelor figurine şi cuvinte pe care nimeni altcineva decât destinatarul lor nu trebuie să le vadă. Pendulând printre ele, Thea devine, la rândul ei, un spirit care, mai înainte de a-şi etala statutul de arhitect iscusit al norocului, a plonjat într-o lume nouă şi ostilă, unde nimic nu se putea parcă înfăptui fără vreo umbră de delir printre paletele lipsite de culoare, case de aur şi uşi care nu ar fi trebuit deschise niciodată.
Crezând în născocirile teatrului mai mult decât în viaţă, ea poartă, pentru o vreme, veşmântul Julietei – eroina care bea poţiuni pentru a mima moartea, ca să-şi ocolească destinul nefericit şi să-şi întâlnească adevărata iubire. Dar mai târziu, când lanţurile iubirii îşi dezvăluie greutatea unui fier condamnat să ruginească, aceeaşi protagonistă se preschimbă în Lavinia – răzbunătoarea eroină care, cu limba tăiată şi mâinile amputate continuă să îşi spună povestea. Iar din acest moment, timpurile vechi şi noi tind să se împletească, vindecând rănile grele şi rescriind acea soartă nemiloasă care părea de nestăpânit. Căci de sub lespezile reci ale mormântului, spiritul mamei recapătă viaţă, asemenea unei unduiri duioase dintr-un cânt care o va călăuzi pe Thea nu pe străzile Londrei sau pe coridoarele unui palat din Paris, ci într-o casă veche, la rândul ei menită să capete un suflu proaspăt, departe de universul dezlănţuit al marilor dureri, al timpurilor irosite, şi al prejudecăţilor:
Nella îşi dă brusc seama că s-ar putea să nu mai locuiască niciodată în casa de pe Herengracht, că soarta familiei lor atârnă în balanţă. Se îndreaptă către ceva, dar încă nu ştiu exact spre ce anume. Vigoarea pe care o transmit păsările este mai puternică decât orice sunet natural pe care (…) l-a auzit în ultimii ani. O sută, poate două sute de voci care cântă, fac triluri şi sunt gureşe, de parcă ele şi pomii lor sunt singurele lucruri care există pe lume, de parcă ea şi Thea sunt nişte mici siluete care se mişcă precum umbrele pe sub ele. Nella e uluită, de parcă toate păsările ar fi în capul ei, iar mintea îi străluceşte de speranţă cum n-a mai făcut-o de mult. (…) În depărtare, femeile văd două siluete. (…) Un braţ se ridică, un deget arată în direcţia lor, iar starea de spirit a Nellei devine şi mai bună. Thea le face cu mâna. O mână îi răspunde. Thea se întoarce către Nella cu faţa strălucind, iar ziua devine mai albastră. Nella şi nepoata ei se uită la drum. Otto şi Cornelia se apropie (…). Toţi patru sunt în picioare, îşi fac cu mâna şi zâmbesc (pp. 365-366).
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
Surse imagini: https://humanitas.ro/, https://www.theguardian.com/, https://www.facebook.com/humanitas.fiction.
