”Cărţile care ne-au făcut oameni”
Editor Dan C. Mihăilescu
Editura Humanitas, Bucureşti, 2010
Moto: „Nu vorbesc aici despre cărţile care mi-au fost citite de alţii. Lectura este a ta. Lectura este întâlnirea solitară între carte şi om. Este adevărat, cineva ţi-a pus cartea în mână; dar tu eşti cel care leagă cu ea raportul magic, descifrează jocul subtil cu reprezentările, cu fantezia.” (Ion Vianu)
Această compilaţie cu „cărţile pe care trebuie să le citim în copilărie” este o iniţiativă interesantă şi frumoasă a lui Dan C. Mihăilescu, pe care am citit-o, iată, la mult mai târziu de la apariţie. Din păcate însă, iniţiativa lui, pornită frumos, la o discuţie cu Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, nu a reuşit întrutotul, în primul rând pentru că textele sunt inegale (de înţeles, poate) şi, în al doilea rând, pentru că unii autori depăşesc studiul care le era propus, făcând adevărate eseuri despre dezvoltarea personală, dacă nu chiar o premărire a propriei culturi generale.
Câteva dintre eseurile care mi-au rămas în minte:
-frumuseţea simplă a cuvintelor lui Lucian Boia şi Victor Rebengiuc. Primul, în doar o pagină şi un pic, ne prezintă sincer cărţile sale favorite din anii copilăriei şi adolescenţei: Cei trei muşchetari, Contele de Monte-Cristo, Insula misterioasp, Copiii căpitanului Grant, Mizerabilii, etc. La fel, Rebengiuc, pe jumătate de pagină, îşi intitulează prezentarea „Ţuguilă şi Dox faţă cu Gogol şi Vargas Llosa” şi nici nu era nevoie de mai mult. Admirabili amândoi;
–Neagu Djuvara nu face altceva decât să aducă două pagini din volumul său de succes, „Amintiri şi poveşti mai deocheate”, în care ne povesteşte pasiunea cu care a citit Cei trei muşchetari la vârsta de 14 ani. În franceză. Mă aşteptam sincer la ceva mai mult;
–Mircea Cărtărescu discută frumos în eseul „Edificiul lecturii”: „De fapt, pe mine nu m-au format cărţile, ci lectura. Există o lume a lecturii, în absenţa căreia cărţile nu înseamnă nimic. Mai întâi a fost, pentru mine, plăcerea cititului, apoi obiceiul cititului, în fine monomania cititului. Dar toate acestea sunt trepte inferioare ale actului de a citi. Abia când cititul a devenit pentru mine adicţie am început să pătrund filozofia sa, care este lectura.” Chiar dacă eseul său este mai mult personal, decât un îndemn spre anumite lecturi la anumite vârste, se vede geniul scriitorului în a ne îndrepta (pe toţi, nu numai pe cei tineri) spre lectură;
–Gabriel Liiceanu epatează. Dacă eseul său (lung) „Cum înveţi puii de oameni să vâneze” începe frumos, prin mărturisirile sincere despre perioada copilăriei, despre timpul când l-a descoperit pe „Cuore. Inimă de copil”, el continuă prin a ne prezenta listele pe care Constantin Noica i le-a dat pentru a-l face un filosof de succes, o listă interminabilă şi pe care recunoaşte că nu a citit-o în întregime în acea vacanţă. O listă care nu îşi are locul într-o carte de recomandări pentru cei care sunt acum copii sau adolescenţi (nu asta s-a dorit?). Frumoase sunt însă cuvintele despre Cuore: „Mi-a căzut în mână o carte a lui Edmondo de Amicis, Cuore. Inimă de copil. Nu-mi mai aduc aminte nimic din ea. Dar m-a făcut să descopăr mila, o milă sfâşietoare, insuportabilă. Ţin minte doar că am citit-o toată înlăcrimat. Uneori plângeam atât de tare, încât, nemaiputând să văd literele din cauza lacrimilor, trebuia să mă opresc din citit. Poate că era o carte kitsch. Dar ce importanţă are? Mi-a deschis sufletul ca pe o rană, mi-a educat mila. Poate de atunci mi-a rămas în minte gândul că suferinţa supremă este apanajul copilului şi că cel mai teribil lucru este să vezi un copil suferind.”
-mi-a plăcut şi mărturisirea lui Livius Ciocârlie despre formarea spiritului religios: „Şi au venit anii decisivi. Cincisprezece, şaisprezece, şaptesprezece. Atunci se şlefuieşte, sau se obturează definitiv, iremediabil, o lentilă prin care se întrevede spiritul. Spiritul artei, al culturii… Din păcate, nu şi spiritul religios. Acesta se cultivă mai devreme, nu prin lecturi, ci prin ambianţa din casă. Eu, cu excepţia – se vede că e insuficientă – a lecturii cu voce tare de către tata a poeziei lui Eminescu Rugăciune („Din neguri se arată, / Lumină dulce clară, / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!”), n-am avut parte. Aşa se face că spiritualitatea mea a rămas să fie una negativă, făcută din confuzie, inconsistenţă, vid; n-a urcat spre ordine, armonie, absolut.”
-am înţeles şi mărturisirea lui Alex Ştefănescu despre recunoştinţa pe care i-o poartă tatălui său pentru biblioteca pe care a avut-o mereu în casă: „Am să-i fiu întotdeauna recunoscător tatălui meu pentru că am avut încă de mic copil o bibliotecă în casă. Vai de cei care n-au avut! Îi recunosc imediat, judecând după felul cum vorbesc sau scriu, chiar dacă sunt personalităţi ale culturii române.” Sper să o trăiesc şi pe pielea mea, atunci când fiul meu va începe să citească. Eu personal nu am avut nicio bibliotecă în copilărie, dar erau alte vremuri.
Pentru delectare, se poate citi şi întreg volumul. Este mic, se citeşte în maximum o oră şi veţi afla atât lucruri interesante, cât şi lucruri pe care le ştiaţi: marii autori români citeau aceleaşi lucruri ca şi noi ceilalţi, numai acum epatează şi se simt prea mari pentru a coborî la nivelul nostru. Exagerez, nu chiar toţi.
Despre alte eseuri din volum, am scris şi pe ClubDiverta.ro.
