„O libelulă de un violet translucid, ca o iluzie optică”
„Până la capătul pământului”, de David Grossman
Editura Polirom, Iași, 2012
Traducere din ebraică de Ioana Petridean
„Până la capătul pământului” este capodopera lui Grossman. Flaubert a creat-o pe Emma, Tolstoi pe Anna, iar acum o avem pe Ora lui Grossman, protagonista unei cărți zguduitoare, superbe, memorabile.
Chiar așa! Elogiul de mai sus aparține lui Paul Auster și nu mi se pare deloc deplasat, motiv pentru care l-am reprodus aici. O poveste complicată marcată de războaie, prizonierat, tortùri, traume, terorism, conflicte „civile”, iubiri îm- și neîm- părtășite, nașteri, gospodărie, absențe și reveniri, copii care cresc și pleacă la război ca odinioară tații lor, sunt nivelate și incluse de această femeie într-un tot coerent care este viața ei: „Ea excludea ideea că a fi femeie nu este decât unul dintre multele ei capricii enervante, sau cine știe ce strategie jalnică de a înfrunta realitatea.” Nu, strategiile ei sunt mult mai subtile, pentru că a înțeles că atunci când armata îi va suna la ușă ca să-i anunțe moartea fiului ei cel mic, dacă nu o vor găsi acasă va însemna că nu s-a întâmplat nimic. Drept care rupe legăturile cu lumea și pleacă. Pleacă pe jos pe cărările Galileei, până la capătul pământului și departe de veștile care nu pot fi decât proaste: „Nu e important locul în care mă aflu, ci locul în care nu mă aflu.”
Cartea asta de 600 de pagini are o arhitectură ciudată. După ce aflăm cum s-au cunoscut cei trei foarte tineri protagoniști ai unei iubiri totale (am spus ai unei, și nu retrag), sărim brusc 35 de ani mai târziu fără să știm nimic din ce s-a întâmplat între timp. Ca și cum am citi-o începând cu volumul al doilea. Momentul în care Ora (lumină, în ebraică), părăsită de soț și departe de ambii fii, se pregătește să plece în călătoria ei. Dar nu singură ci cu Avram, tatăl lui Ofer, fiul de pe front pe care Avram nu-l cunoscuse și despre care nu așteptau vești. Avram, cel cumplit torturat de egipteni și al cărui suflet murise. Tot restul cărții Ora, pe cărări de munte, îl repară metodic pe Avram povestindu-i despre viața ei cu Ilan, prietenul comun, despre Adam, fratele lui Ofer și, mai ales, depre Ofer, cel plecat să apere Israelul. Așa vom ști și noi ce s-a întâmplat între timp.
Aflăm apoi din postfață că în timp ce-și scria cartea, Uri, fiul cel mic al autorului, a fost ucis în luptele din sudul Libanului. Interesant cum este reflectată această dramă personală în finalul romanului: „Spuse toate astea privind-o pe Ora cu o pereche de ochi ce negau zâmbetul de pe buzele lui.”
