”Opere I. Poezii 1908-1920”, de Ezra Pound
Editura Humanitas Fiction, București, 2014, 680 p.
Traduceri de Mircea Ivănescu și Radu Vancu, selecție, îngrijire de ediție, cronologie, introducere și comentarii de Horia-Roman Patapievici
Excelenta inițiativă a Editurii Humanitas de a publica opera lui Ezra Pound se înscrie într-un proiect de 4 volume, din care avem acum în față volumul de Poezii dintre 1908-1920. Restituirea în limba română a acestei opere este un eveniment și un elogiu adus modernismului literar, elogiu care a început cu editarea lui T.S. Eliot, marele prieten al lui Pound și cumva numele emblematic pentru modernismul poetic, în detrimentul autorului Cantos-urilor.
În traducerea lui Radu Vancu și incluzând unele transpuneri de Mircea Ivănescu, opera poetică de început a lui Pound este explicată de o cronologie și un studiu despre modernism semnate de Horia-Roman Patapievici.
Poezia lui Pound este indisolubil legată de imagism și teoriile vortexului: poezia înseamnă imagine, așa cum îi mărturisea lui William Carlos Williams, într-o scrisoare din 1908: „prind personajul de care se întâmplă să fiu interesat în chiar momentul în care mă interesează, de regulă momentul unui cântec, al unei autoanalize, ori al unei bruște înțelegeri ori revelații. Iar restul piesei pentru mine ar fi plictisitor, și probabil și pentru cititor. Descriu omul așa cum îl concep. Et voilà tout!”. Pentru istoria literară, semnificativ este numele lui T.E. Hulme, animator cultural, care definește efectiv, la 1912, imaginea poetică, punct de plecare pentru poezia epocii. În același timp, pentru Pound, imaginea înseamnă foarte mult: „Esența imagismului este că nu folosește imaginile ca ornamente. Imaginea e însăși vorbirea. Imaginea e cuvântul de dincolo de limbajul formulat (…) Suntem sătui de ornamentații, toate sunt o șarlatanie”.
Plecat din junețe din America, stabilit la Londra până în 1920, apoi călător în Parisul americanilor și, în fine, stabilit în Italia, unde se va transforma într-un adulator al lui Mussolini, Ezra Pound face ani grei de închisoare în State, fiind capturat de trupele americane la finele războiului. Personalitatea sa artistică se dezintegrează din cauza vicisitudinilor istoriei, actualizate de structura sa caracteriologică; trăiește peste 85 de ani și apucă să și revină în Italia unde salută țărmul cu salutul lui Mussolini și al lui Hitler. Este și fotografiat în această ipostază – aproape un fel de selfie, la 1958. Agitat, în căutarea experiențelor de tot felul, Pound ar fi avut și un fiu, pe care îl vede se pare o singură dată, când acesta avea vreo 12 ani, și o fiică, precum și mai multe familii, mai multe iubite, mai multe vieți – niciodată îndeajuns.
Fascismul
Reconstituind atmosfera epocii din Italia anilor 1920-1930, Horia-Roman Patapievici citează în mai multe rânduri ideile cunoscutului analist american de ideație conservatoare Jonah Goldberg, autorul istoriei conceptului de Fascism liberal, din 2008, și tradusă la noi doi ani mai târziu. Goldberg face o analiză ce desparte fascismul de nazism, cu argumente cel puțin extravagante, așa cum anunță titlurile capitolelor: „Adolf Hitler, om al stângii” sau „Noua eră: acum suntem cu toții fasciști”. Focalizând asupra societății americane și asupra dezbaterilor ei din secolul XX, Goldberg este convins că a fi fascist este o trăsătură semnificativă a liberalismului, argumentând preponderent cu exemple din politicile unor administrații ale Partidului Democrat (Wilson sau Franklin Delano Roosevelt). Una dintre motivațiile autorului este foarte sinceră: chiar spune că a fost numit de atât de multe ori fascist sau nazist, încât a venit timpul să răspundă unei calomnii.
Astfel, se distinge mai întâi cu scrupulozitate între fascism (de emergență italiană) și nazism (sau hitlerism); fascismul este definit prin personalitatea lui Mussolini, un fost socialist, apreciat chiar de Lenin; mai mult, fascismul este un fenomen originar din… futurism; argumentele, preluate și de prefațatorul ediției românești a lui Pound, sunt simple aserțiuni, pentru că futurismul (în variantă italiană, dar și rusă – însă despre aceasta din urmă nici Goldberg, nici Patapievici nemaispunând nimic) se naște cu ceva timp înaintea fascismului: manifestul lui Marinetti datează din 1909, fascismul eclatează la începutul anilor 1920. Că există idei comune, că Marinetti & C-ia chiar au aderat la beneficiile oficiale ale fascismului (loc în academie, recunoaștere „de stat” etc.) – firește. Urmând însă acest raționament, e prea simplu pentru o mișcare politică să își găsească justificarea (și să își delege personalitatea) într-una artistică. De asemenea, prin acest raționament, e posibil ca și alte „cauze” ale fascismului să fi fost ignorate, cum ar fi opera lui Nietzsche sau mișcări artistice de tipul expresionismului. Iar dacă „futurismul [este] auxiliarul artistic al fascismului italian”, iar „fascismul [futuriștilor] era teatral și violent, strălucind prin capacitatea lor de a șoca”, după cum spune Goldberg (2010, 203), atunci tot futurismul, dar de extracție rusă, a slujit și s-a aliat cu politica bolșevică. Mecanismele sunt fără îndoială mai complexe, iar a face doar o echivalare a unor etichete, a găsi unele asemănări fără a vedea contextul în care s-au produs e chiar la îndemâna oricui.
Trecând de asemenea peste câteva etape, un raționament de tipul „fascismul italian s-a născut dintr-un «moment fascist» al civilizației occidentale, când o coaliție de intelectuali purtând etichete diferite – progresiști, comuniști, socialiști și așa mai departe – a considerat că era democrației liberale se apropia de sfârșit” (Goldberg, 2010, 42) devine la Patapievici „a existat un «moment fascist» al civilizației occidentale, în care se formase un consens în sânul elitei că epoca democrației liberale se apropia de sfârșit și că următoarele trăsături ale civilizației Occidentale (sic!) deveniseră anacronisme: dreptul natural, religia tradițională, libertatea constituțională, capitalismul” (2014, 91). Cu alte cuvinte, trecerea de la „unii intelectuali” la „elită” și „consens” produce o modificare notabilă de sens: „unii intelectuali” nu se identifică nicidecum cu „elita”, care și aceasta, în cazul în care ar exista, nu a fost animată întotdeauna de „consens”. Ceea ce la Goldberg este un curent de opinie sau o partidă, la Patapievici devine, prin reducere la general, cel/cei mai reprezentativ(i).
Goldberg cunoaște distanțele; în cele din urmă (2010, 345) afirmă: „Deși sunt ani lumină între programele liberalilor și cele ale naziștilor sau fasciștilor italieni sau chiar cele ale progresiștilor naționaliști de altădată, în ambele este prezent impulsul fundamental – tentația totalitară.”
Pentru Patapievici, fascismul lui Pound ar avea o justificare, ce ține de logica celor care au câștigat războaiele; astfel, fascismul nu ar fi un curent politic rasist sau de extremă dreaptă decât [sm] pentru că a fost de partea ce a pierdut războiul cultural: „Dacă Pound ar fi ales comunismul și ar fi rămas la fel de antisemit pe cât a fost, nu am fi avut azi un caz Pound (așa cum nu avem un caz în privința antisemitismului lui Stalin sau a scriitorilor comuniști și antisemiți); dar rămând fascist și antisemit și după victoria culturală a interpretării fascismului ca rasism și curent politic de extremă dreapta, Pound a devenit un caz.” (2014, 91).
Alte confuzii se înșiră în prefața lui Patapievici; modernismul s-ar defini prin opoziție față de valorile democratice, Patapievici punând pe același plan mișcări și curente politice (fascismul) cu mișcări și curente artistice (avangardismul): „Ca aproape toți moderniștii, Pound detesta statul liberal și capitalismul (…) ca și fasciștii, avangardiștii credeau în beneficiile sociale ale distrugerii” (2014, 72). Dacă ar fi să ne limităm doar la câmpul românesc, oricând pot fi date contraexemple de atitudini democratice și moderniste, care aparțin unor nume importante, ce nu pot fi trecute la „și alții”, de la E. Lovinescu la Ion Vinea, iar din modernismul internațional, numele lui André Breton, Proust sau Joyce arată că a fi modern sau modernist nu înseamnă a fi extremist.
Însă mai amuzant este totuși Jonah Goldberg, care stabilește o serie de trăsături de „comportament” ale fascismului, derivând în cele din urmă chiar și postmodernismul din fascism, pentru că se întâlnesc idei comune între cele două –isme, precum lupta împotriva fumatului, a alcoolului, aspirația spre o viață eco, consumul alimentelor naturale ș.a. banalități: „chiar și ideea tipic postmodernă că «totul e politic» e continuatoarea ideii fasciste potrivit căreia pentru stat și societate nu poate exista nimic privat”. Americanul nuanțează și pledează (2010, 31-32): „Ești automat considerat un fascist dacă îți pasă de sănătate, nutriție și mediul înconjurător? Bineînțeles că nu. Fascistă este ideea că într-o comunitate organică națională, individul nu are niciun drept să nu fie sănătos; statul are astfel obligația de a ne forța să fim sănătoși în interesul nostru.” Rămânând la o discuție de suprafață, poate că argumentele lui Goldberg pot fi susținute. Ai dreptul să alegi boala câtă vreme trăiești în afara societății, de pildă în pădure, și nu periclitezi existența celorlalți oameni cu „dreptul de a fi bolnav”. Dar și în pădure poate interveni, trebuie să o recunoaștem, societatea civilă preocupată de mediu.
Astfel, Pound este fascist și acest lucru este blamabil doar pentru că s-ar fi aflat de partea care a pierdut un război cultural; și pentru că fascismul nu se identifică cu nazismul avem încă un posibil punct în favoarea lui Pound. Iar dacă și liberalii au idei fasciste, opțiunile politice ale lui Pound devin chiar acceptabile. Oricum, deși există această armătură a textului prefațatorului (neenunțată , dar enunțabilă), se subliniază în mai multe rânduri atașamentul dincolo de orice rațiune al lui Pound pentru Mussolini („cel care aprobă războiul din Etiopia – al italienilor lui Mussolini – este același cu omul care urâse din răsputeri războiul care îi ucisese pe Gaudier-Brzeska, pe T.E. Hulme, pe Rupert Brooke și pe atâția alții”, p. 95); iar faptul că omul din spatele poetului a fost adesea tratat pentru depresie poate crea alte și alte premise, inclusiv unele care îi pot absolvi acestuia rătăcirile.
(va urma)
