”Autoimun”, de Ioana Nicolaie
Editura Cartea Românească, București, 2013, 96 p.
Momentul reevaluării, al retrospecției, nu este niciodată așteptat; pentru Ioana Nicolaie această paranteză înseamnă posibilitatea de a lăsa acasă (adică în urmă…) totul: familia, cu băiețelul Gabriel („Mama e radioactivă” este refrenul unei poezii, Fișă 5: Refren), amintirile, eul, atunci când nu ești și nu poți să fii vreodată pregătit: „Când vine boala / Nimic numai rămâne la fel / Trăiești scufundat într-o apă / tot mai adâncă”.
O experiență limită, de felul celei descrise de Ion Zubașcu (Moarte de om. O poveste de viață, 2010), naște o exuberanță a vieții, pe un trecut în ruine, imagini ale copilăriei ce așteaptă un sens, așa cum iepurașul de cârpă poate deveni amenințător:
„Când ești în plină putere
N-ai habar de iepurașul de cârpă
Ce încă nu-i rupt
Și-ți dă încontinuu târcoale”
Apare astfel Ionuca, o copilă într-o lume aspră, o copilă învățată să se bucure de moartea surorii pentru că îi vor rămâne astfel mai multe jucării, precum și chipurile de demult, o fetiță în căutarea sensibilității.
Comparația între familia de atunci și cea de acum este și o comparație între cei doi copii, Ionuca (din trecut) și Gabriel (din prezent), între un „tata-i mai bun când e beat” (la Ionuca) și tăcerea părinților în fața întrebărilor devastatoare: „mami și tati voi veți / Merge primii în cer / Cu viețile voastre deodată?” (Gabriel).
În cheie biografistă, volumul aduce o lumină asupra uneia dintre cele mai cunoscute familii de scriitori: Mircea Cărtărescu și Ioana Nicolaie și băiețelul Gabriel; uneori pare a se vedea prezența autorului Orbitorului sau a diaristului printre versurile din Autoimun, în spatele lui noi sau al părinților, dar poate fi doar o iluzie, pentru că experiența teribilă a boalei se traversează individual, oricât de mult ne-am dori altfel.
E posibil ca un exercițiu al coșmarescului („Vezi limpede șoarecele țeapăn / Ce va umple pînă la ură. mă terasa / ca să-și deschidă birouri / Și să se ocupe îndeaproape / De tot ce încă te-așteaptă”, Timbru) să rezide într-un atroce fapt banal, pe care îl notează Mircea Cărtărescu: „Gabriel vine fericit în sufragerie: «Mami, să-ți arăt ceva frumos!» Îi întinde Ioanei, pe palmă, un șoarice uscat, mumificat. «Uite ce lucru drăguț am găsit, să-l păstrăm»… Ioana e, firește, îngrozită. Astă-vară îi făcusem căuța lui Gabriel în curtea din spate, apoi am strâns-o și-am împachetat-o înapoi în cutie. Am prins acolo și un șoricel. care-a murit de foame, nemaireușind să iasă.” (Zen. Jurnal 2004-2010, 11 ian. 2009). Oricum, fișe clinice are, precum orice jurnal, Zenul ce relatează, din iunie 2009, boala Ioanei.
Volum al recuperărilor, Autoimun este revenirea Ioanei Nicolaie la ceea ce a scris întotdeauna, la poezie, după o pauză de 10 ani, o regăsire a unei identități, în fond o renaștere, comunicare autonomă a sentimentului, dincolo de expresii: „nu știu să fie în miezul de noapte / O singură vorbă ce vreodată / să fi luminat” (din poezia ce dă titlul volumului). Mesaj aparent sumbru, despre inutilitatea scrisului sau a poeziei, mesaj în realitate despre autenticitatea trăirii, care se identifică aici și acum cu însuși scrisul, deci o negare și o acceptare, expresie și îngemănare importantă a identității, în cele din urmă.
Ce a făcut în acest timp? Ici și colo, diferite mărturii („De trei ani stau întoarsă așa / Ca o mănușă purtată pe dos / Ce nu te apără de umezeală și ploaie”), care exprimă un profund regret față de timpul care trece, față de felul în care diferiți martori din trecut vin nefiresc și ireali să existe în prezentul scrierii. La prima vedere, o poezie a tristeții, a deprimării. Dar ce curaj extraordinar să poți înfrunta, să o poți exprima!
