”foarte foarte aproape”, de George Geacăr
Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2014, 72 p.
O poezie a traumei, în stilul testamentar al lui Ion Zubașcu (Mai mult ca moartea), plasată încă o dată în lumea de la Fundeni, a citostaticelor și a așteptării, a apariției și a dispariției speranței, din care se recreează eul, relațiile cu lumea, mai înainte de a observa lumea halatelor albe sau pe cea a tovarășilor de suferință.
O recreare fizică, ce implică transformări psihologice; de exemplu, „în ultimul an / am ajuns să mă cuprindă hainele vechi / dacă le-aș mai avea. m-ar face mai tînăr.” (hainele cele vechi / noi ale împăratului); o recreare ce vorbește despre derizoriul uman: cineva poate „lăsa” – moștenire, se subînțelege – o cutie cu brînză topită și un pachețel de mîncare, în frigider sau poate un cuptor cu microunde.
În această lume în care poezia poate salva (a se vedea morgenstimmungul intitulat peer gynt, un haiku al speranței, citat și de Dan Sociu pe coperta IV: „cafeaua de dimineață / după atîta timp / e ca solveig”) își fac loc poveștile de spital, ale pacienților, poveștile vieților lor, își face loc și o culme a pacientului: a nu avea bani „nici pentru șpagă”, își face loc, fără îndoială, întreg omenescul, comprimat în spațiu (o cameră de spital îngustă) și în timp (încă 5-6 luni de trăit – de pildă).
Totul este filtrat de mintea lucidă a poetului și a demitizatorului George Geacăr; nu trebuie uitat, în această din urmă ipostază, că o lectură sine ira et studio a lui Marin Preda, arătîndu-i luminile și umbrele, a întreprins, pentru prima dată, autorul acestor poeme, în monografia din 2004. Așa că o lectură critică a realității este un apanaj al lui George Geacăr, așa cum a demonstrat-o și în celelalte volume, de la debutul din 1997, întîmplări cu creierul meu.
Puteți cumpăra cartea: Editura Casa de Pariuri Literare/Elefant.ro/E-book.
”Enșpe mii de dimineți”, de Diana Bădica
Editura Casa de Pariuri Literare, Seria „Poezie”, Colecția „Opera prima”, București, 2014, 74 p.
Un volum de poezii (debut) și o viziune asupra lumii, plăcute & urîte, în care se ciocnesc patriarhalismul rural și citadinismul devorator, în care se pierde și se regăsește dragostea, în care trecutul alb-negru al uneui regim și al unei lumi contrastează actualității grăbite, dar multicolore.
Este evidentă preferința autoarei pentru patriarhalismul bunicilor, al unei lumi rurale, cu mirosuri autentice: de altminteri, volumul este dedicat „bunicilor mei”. Pe de altă parte, viața la bloc în vremea comunismului sau viața la bloc, pur și simplu, dominată de o apatie mic-burgheză, este strivitoare; oricene se poate pierde între pescuitul bărbaților (al taților) și plictiseala copiilor, la televizoarele alb-negru.
Un poem al sfaturilor (ce să faci sau nu), purtînd numărul 31 (e modalitatea Dianei Bădica de a crede într-un singur discurs poematic, numerotîndu-și toate poemele), spune totul:
mi-ai zis să mă închin cu limba,
să scuip în sîn,
să merg trei pași înapoi,
să dau cu pietre,
să stau în cap,
să fugi deochi dintre ochi,
să mă închin,
să-mi port hainele pe dos,
să nu cumva, să nu cumva.
n-am vrut.
Este și atmosfera în care apare dragostea, dragostea care divide: „enșpe mii de dimineți” sînt trăite în „cealaltă jumătate de creier”, încă „de cînd te-am cunoscut”
Diana Bădica este poeta care spune, din cînd în cînd, „nu e nevoie de regie”, care nu acceptă gesturile încremenite, convenționale, nu crede în romantism și în eternitate – nici măcar în numele dragostei, care poate fi o pereche nouă de pantofi (și strînge) sau chiar o serie de perfuzii.
Un protest față de automatisme, o descriere a lumii, în mod cinic și trist în același timp, un protest autentic – singurul lucru care contează în poezie și în viață, identitate inconturnabilă pentru poetă.
Puteți cumpăra cartea: Editura Casa de Pariuri Literare/Elefant.ro/E-book.
”Return to Innocence”, de Virgil Botnaru
Editura Casa de Pariuri Literare, Seria „Poezie”, Colecția „Falanga basarabeană”, postfață de Anatol Moraru, București, 2014, 56 p.
Cafea, ciocolată fierbinte, ceai, dimpreună cu bere, negru de Purcari, vodcă (mai rece, dinfrigider sau doar cîțiva stropi, rămași), Chardonnay, în fine, vin sau băuturi în sticle de 2 litri („la terase ieftine / mușterii cu dantura stricată / se pronunță critic”) – totul curge, în poezia lui Virgil Botnaru, într-un discurs liric fluent, cu o atentă utilizare a regionalismului, în formule care surprind – calitate dintotdeauna a poeziei – aici, prin alăturarea cu neologisme.
Frecventarea poeziei este o notă caracteristică pentru Virgil Botnaru, încadrat de postfațatorul Anatol Moraru în „grupul de la Bălți” (alături de Lucia Țurcanu și de Adrian Ciubotaru), semnînd poeziile cu mărci intertextuale, de la „haiku basarabean” la „exuvii” sau „cîini nenăscuți”, pentru a integra, în cele din urmă, un sonet shakespearean în volumul său („How can my muse want subject to invent”), dimpreună cu citate din Cristian Popescu.
Alfabetul poetic care iese astfel în lume este bine dotat pentru orice eveniment neprevăzut, demitizînd cu voluptate; un psalm spune clar: „trec duminică dimineața / pe lîngă catedrală // Dumnezeu doarme”. Iar paradisul oricărui filolog se cutremură atunci cînd „vînez șoareci / în biblioteca lui borges”.
Virgil Botnaru știe să scrie. Știe să zîmbească de undeva din mintea cititorului: e tot ce contează.
