”Autoimun”, de Ioana Nicolaie
Editura Cartea Românească, București, 2013
Continuând demersul nostru de a citi poezie contemporană românească la nivel de amator, desigur, astăzi este rândul Ioanei Nicolaie, a cărei cea mai recentă carte a apărut de curând la Editura Cartea Românească.
Câteva cuvinte despre autoare: Ioana Nicolaie a absolvit in 1997 Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, iar in 1998 a terminat cursurile de masterat ale aceleiasi facultati. Dupa absolvire a lucrat in invatamint, in presa si in domeniul editorial. Este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania.
A publicat mai multe volume de versuri (Poza retusata, Nordul, Credinta, Cenotaf ), doua romane (Cerul din burta, O pasare pe sirma) si literatura pentru copii (Aventurile lui Arik si Arik si mercenarii). A fost nominalizata la premii nationale si internationale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumul Nordul a aparut in germana, in 2008, cu titlul Der Norden. Cerul din burta a fost publicat in 2013 in suedeza (cu titlul Himlen i magen) si este in curs de aparitie in bulgara, iar O pasare pe sirma este in curs de traducere in sirba. A fost inclusa in noua volume colective romanesti (Ferestre ’98, 40238 Tescani, Cartea cu Bunici, Intelectuali la cratita etc.) si in numeroase reviste si antologii straine (Poesie 2003: Roumanie, territoire d’Orphee, New European Poets, The Vanishing Point That Whistles: An Anthology of Contemporary Romanian Poetry etc.).
Volumul ”Autoimun” reunește în total 46 de poezii, din care un număr de 13 sunt grupate în două capitole – ”Mătușa” (7 poezii) și ”Album” (6 poezii). Multe dintre ele sunt cu tentă autobiografice, legându-se de oamenii care o înconjoară pe poetă sau de evenimentele și stările prin care trece. Personal, cel mai mult mi-au plăcut cele șase poezii grupate sub titlul ”Album”, în care Ioana Nicolaie pare că își privește fotografiile dintr-un album de demult și își scrie în versuri amintirile. Frumos!
Pentru grupajul de azi am ales 4 poezii, ultima chiar din ”Album”:
Cursa
La treizeci și cinci de ani
culeg roadele
Un coș cu toate cele aduse
Ca pe cea mai grea moștenire
de-acasăUn coș cu puținul bine făcut
Atât de ușor, că dacă pun un șezlong
înăuntru,
Mai mulți oaspeți deodată
Se pot legănaȘi-un coș în care de-a valma
E greul, făcut ghem,
Cine să-l poată tăia?
Cine să se mai întrebe dacă-a pășit
Pe drumul ce duce spre-o poartă?La treizeci și cinci de ani
Când boala tânără iese
În hainele noi, croite cu grijă,
Le duc pe toate în spate
Tot subțiindu-mă, ca ele
Să poată să crească,
Tot adunându-mă, ca ele
Să se poată cât mai bine vedea.La treizeci și cinci de ani
Sunt mică de tot sub trei
Coșuri uriașe,
De parcă, de-acum, după voia lor
Doar ele mă vor purtaStânga-împrejur nu mai fac,
Căci în inimă toți aricii
aleargă deodată.
De aia…
De aia îmi placi tu, Ionuca,
De aia, când vii, pot lăsa deoparte
treabă și treburi,
Doar ai stat atâta cu noi
Când țineam butoiul cu miere sub scară
Și erai mai sperioasă ca alții.La nouă ani nu prea știi
Că nu se cade una sau alta,
Dar tu, când îl vedeai
Pe nebunul ăsta al meu
Cu mințile bine băute,
Te furișai iute afară
Acolo unde beția nu se aude,
Iar certurile pot părea un câtec vioi…Ionuca, Ionuca,
Dar nu despre iubitele lui
Ți-aș vorbi acolo-n roman,
Ci, poate, despre cum am căzut
O dată-n pârâu, chiar aici,
În spate, la stâncă,
Când aveam puțin peste un an
Și mama ta mă primise în grijăUite așa, ca pe-o minge,
Mă ducea apa spre vale,
Uite așa, ca pe-un mare bulbuc
Ce pocnește sub frunte
M-am rotunjit eu atunci
Sau poate ca un bolovan
Tras în adânc, spre altă vârltoare
Din care nu-i mână de om
Să te-nșface și să te scoată
la mal…
Socoteală
O mamă împărțită la doisprezece
E oare un plus pentru o alta
Nici măcar împărțită la doi,
Deși cea de-a doua
S-a obișbuit să-nchidă în toate
un rest?O fetiți prea slabă
E egală cu un băiat
Dacă-s frați și de spaimă
S-au suit până-n podul
De unde doar pe rând pot
să sară cândva?O floare crește înăuntru o pară
Fără fumul ce să topească
din brumă,
Când două focuri lângă un trunchi
Țin piept unui îngheț?O elevă-i mai mult
Atunci când aleargă
La ora însorită de sport
Sub cerul crescut
Dintr-o centrală atomică?Și-o tânără e cumva mai puțin
Dacă gesticulează pe-un front
Unde-s zeci de țâțâni
Din care ea nu se poate
să-și iasă?Cu cât e unu mai mic ca optzeci
Dacă-năuntru ticăie ceasuri
Pe care, în grămăjoare,
O mână de copil le așază
Ca să fie tăiate apoi
cu o drujbă?Dragostea, bucuria
Cât trag în jos pe cântar?Iar vânătaia cândva la vedere
De ce se face crater ascuns?Un drum nivelat e mai puțin
Ca o potecă abruptă?Și câte cărări luate-mpreună
S-ar putea aduna într-un ghid
Doar cu cuprins, fără-ncheiere
Și cu pagini imaculate?
Iunie 1983
În prima mea poză
Nu scot un sunet
Să nu-mi șifonez costumul
Cu șnurul de comandantă,
Să nu-mi scap premiul pe jos,
Fiindcă-l voi pune curând
Pe polița unde păstrăm
Doar pungi și borcane.Am nouă ani
Și nu-ndrăznesc să mă mișc,
Căci rușinea se vede
Cât mine-i de mare
Pe pelicula alb-negru
În care-am intrat cot la cot
Cu bretonul prea scurt,
Fiindcă a retezat mătușa
din el
Acum, că e gata un an…Anul de școală la Măgura,
În care-am stat cu bunicii
Și-am făcut gimnastică direct
pe asfalt,
Și-am văzut treierătoarea
Despărțind paiul de bob,
Și-am găsit stânca cu pomii
Atârnând rădăcinile-n gol,
Și-am aflat de-acei cărăbuși
Ce-ți trimit, când ești singur,
Câte-o elitră
Să se-nvârtă continuu
sub frunte.Anul după care mă-ntorc
La frații mai mari și mai mici,
La mieii mei, cinci, pe care
O vară întreagă îi voi strânge
în pumn,
La tata, amețit la salariu,
Plângând încă-n hohote,
Fiindcă e atât de puțin,
Sub acoperișul acesta
Sărac și cu otrava în sticle,
Cu scare pe care încă mai tremur,
Deși tata-e mai bun când e beat.Anul după care vin și la mama
Să-i iau de dinainte cartofii,
Fiindcă e vremea să-i curăț
Răziund cu cuțitul doar coaja
Cât mai subțire
Ca să mai avem apoi ce mânca,
Cât mai fără durere
Ca să nu încolțească din ei
Mereu numai plânsul și frica.Am nouă ani și stau pe o scenă
În fața căreia doar fotograful
Îmi face semn ca să tac.Răbdarea e poate prea grea
Copiii se duc, îi pun ghiozdare,
Și-o azvârlu cât mai departe pe râuCopiii se duc, de poartă-au trecut
Împrăștiindu-se printre basculantele
Ca niște baloane de piatră.
