”Noaptea de gardă”, de Ionelia Cristea
Editura Cartea Românească, București, 2015
O recenzie semnată de Viorica Răduță
După debutul convingător al Simonei Antonescu din 2015 de la Cartea Romînească, iată că la aceeași editură Ionelia Cristea are cu Noaptea de gardă tot o bună întâmpinare critică (Marius Chivu, Laurei Câlțea). Compus din 4 cicluri (Sinapse, Noaptea de gardă, Tot ce a fost, Fișiere), volumul conține tot atâtea etape poematice. Pare o mică antologie, construită de autor, cu poeme care conduc la ființarea unui spațiu destul de puțin bătătorit liric, spitalul, dar nu din perspective exterioară, ci dintr-una destul de acută, a medicului neurolog. Acesta dispune atât de un limbaj specializat cât și de o vedere internă, dinăuntrul locului și timpului, emblematic alese, spitalul și noaptea de gardă. Primele două cicluri au destulă forță de sugestie în conturarea durerii aproapelui, pacientul pe moarte, vizat în trup, dar se pune în oglindă și drama medicului ”de gardă”, situat nu altfel decât în fața și înăuntrul stărilor ultime.
Notarea, uneori de specialist, rece, cu detalii medicale autentice, adiționarea ca în transă, transmit și mai puternic durerea comună a medicului și pacienților, situați în același spațiu, al descărnării, parcă. Tocmai această cuprindere împreună în fața morții dă o tensiune aparte acestor cicluri, la care se adaugă poeme de evocare (Tot ce a fost) din existența medicului, traumatizante, dar terapeutice prin retrăire/scriere, apoi scurte poeme în proză (numite ”fișiere”), unde se dilată gestica ambiguiza(n)tă medic-pacient sau trăirile, cam aleatorii, ale copilului cu vocație anatomică, re-prezentată, deocamdată, de trupul unei femei îndrăgite (și mature).
O poemă, artă poetică totodată, pentru că nu e ca la televizor, poate exemplifica drama dublă, a medicului (cu neputințele lui profesionale și cu traumele translate de afară înăuntru, în spațiul comun, aici spitalul) și a pacienților aflați în comă sau paralizie Se notează totul la persoana I, dar cu o neutralitate care țintește efectul invers (empatic și catartic): ”în mijloc nu stă un manechin de plastic/ cu corpul acoperit de praf/ pentru că la sfârşitul programului/ am fobii, anxietăţi şi niciodată nu-mi întorc capul/ spre cameră zâmbind cu superioritate pentru că lucrez/într-un spital şi trec prin tot felul de crize/ mă deteriorez uşor îmi revin greu// din când în când imagini ale florilor/ plesnite lângă barbotoare şi jumătăţi de corpuri paralizate/ în paturi cum se nimereşte//pentru că toţi oamenii ăia frumoşi relatând vag melancolic/ poveşti în lift sau pe coridor în timp ce plăgile se închid pur/ şi simplu nu există – aşa cum nu există compensaţii/ pentru fiecare lucru abandonat sau pierdut revelaţia/ spaimei care îţi înţepeneşte în cap//vorbesc exact ca atunci când am ajuns în Bucureşti energie şi/ entuziasm plus bonus pentru transportul în centru muşcate/înflorite agăţate haotic la ferestre şi nu poţi să imprimi viaţă/fără o doză de tupeu şi încredere în destinul personal/ o dragoste şi un ataşament perfect normale//am foarte puţini prieteni îi menţin. Alex a lăsat-o şi el/baltă şi a plecat din ţară i s-a rupt filmul/dimineaţa când mai intru pe net îmi povesteşte/despre Amsterdam şi prăjiturele mă aşteaptă/să hoinărim pe canale să vedem abrupt şi intens/ cum alunecă soarele de pe acoperişul unui spital”.
Ochiul interior, al medicului, se dilată mereu în fața suferinței celor supravegheați. Implicarea îl transformă tot într-un pacient, al neputinței medicale, însă, cu trăiri obsesive, cicatrizante, un fel de învățare a morții aproapelui, simțită pe viu: ”atacuri de panică / şi comportament autodistructiv. // Practic o meserie tristă. Uneori nu-i văd rostul. Trec / frecvent prin crize de identitate şi întâlnesc oameni / vulnerabili. Mimez cu dificultate încrederea sau speranţa. / Nu-mi găsesc niciodată locul sau rostul. Mi-e teamă // de suferinţă şi de boală cronică. Probabil că în planul înalt / al existenţei mele trebuie să învăţ ceva despre moarte”.
Cel mai puternic ciclu rămâne al doilea. Se conturează personaje, momente din viața de spital, loc al suferinței însăși, unde nu există scăpare nici pentru privitor, medicul dublând stările pacienților. Limita este trăită de cei doi actanți cu aceeași intensitate. De fapt, aceasta e trăsătura liricii Ioneliei Cristea, intensitatea lirică, tâșnită mai ales din notările la ”rece” (distanță dată de limbajul medical), dar cu o dinamizare tipică autenticismului. În plus, aceste experiențe, iluminări, din ”noaptea de gardă”, fac ca timpul scos din contextul curgerii să se suprapună, la rândul lui, unui spațiu anume, locul ființării limitei. În fața morții Ionelia Cristea proiectează o atitudine vie, a neputinței medicului față cu bolnavul supravegheat.
Scrisul ajunge un mod de rezistență la asemenea trăiri dramatice, ultimative (incluse la pachet cu profesie cu tot). Medicul de gardă, consemnând nu doar morțile celorlalți, ca un administrator, ci și trăirile/stările limită (de unde și pregnanța unor scene, figuri sau simple consemnări ca de testament), ajunge un supraviețuitor prin și în textul propriu.
