”Poeme”, de Ion Șiugariu
Fundația Culturală Memoria, 2013, 244 p.
Ediție îngrijită de Lucia Soreanu-Șiugariu și Ion Dumitru
Prezentare: Vintilă Horia (Ion Șiugariu de la „Meșterul Manole”), Ion Dumitru (O prefață întârziată), Lucia Soreanu-Șiugariu, Notă asupra ediției.
Aureolat de destinul de erou, căzut pe frontul celui de-al doilea război mondial, în Cehoslovacia, în februarie 1945, poetul s-a format în ambientul tradiționalist (țărani, opinci, natură frustră, fecioare, moarte și înviere – doar câțiva termeni preferați) de la sfârșitul anilor 1930. Activitatea poetului primește girul unor nume semnificative din comentariul de epocă al poeziei (Pompiliu Constantinescu), dar și pe cel al unor notorii legionari, cu nume mai rezonant (Nicolae Roșu, în Gândirea din apr. 1942) sau cu un nume șters, semnificativ doar pentru că a intrat în paginile unor publicații precum Sfarmă-Piatră sau Porunca vremii.
Posteritatea lui Șiugariu, poet minor, este fastuoasă: editat atât în țară, după al doilea război, cât și prin editurile exilului românesc (Ion Dumitru Verlag), poetul are, cu cel de față, șase volume publicate după 1990 (cam cu tot ce a scris, inclusiv recenzii și traduceri): a se compara cu cele trei antume. Mai mult, la sfârșitul anilor 1990, a existat și un concurs de poezie (cu trei ediții, ce nu a reușit să impună totuși vreun nume). Nu lipsesc patru monografii (două înainte și două după 1990). Totul se datorează străduințelor văduvei scriitorului, editoare și autoare a mai multor volume și note explicative.
Prezentul volum, sub auspiciile Fundației Culturale Memoria, este semnificativ pentru că exemplifică recrudescența extremei drepte și a lipsei de discernământ critic. A lua drept garanți ai vocii poetice, azi, în 2013, publiciști obscuri din Porunca vremii și alții eiusdem farinae nu poate decât dubla îndoiala în privința unui poet afirmat în cercul de la revista Meșterul Manole.
Deși volumul are și o secțiune bibliografică „întregită” de editori, este semnificativ că numele și publicațiile menționate mai sus nu apar în această listă; legionarismul este așadar afirmat cu jumătate de gură, doar în interiorul volumului putând fi menționate neprețuitele observații ale scriitoraștrilor de la Porunca vremii șcl.
Astfel, poezia lui Ion Șiugariu nu se vrea a fi desprinsă de un naționalism de operetă (deși poate ar avea această șansă), valabil atât pentru extremismul de dreapta, cât și pentru cel de stânga (volumul din 1968 îi apare sub auspiciile fostului amic Mihai Beniuc), pe care îl lămurește cel mai bine ecuația anului 1942, când sunt publicate versuri precum:
O mână de arhanghel alb, îndepărtat,
Atât de des îl mângâia pe frunte blând,
Că nu era în lume risipit nicicând
Şi totuşi peste lume singur împărat.. .
El, albelor corăbii sprinten căpitan,
De-a pururi depărtărilor râvnitul zeu.
Ce ordin nepătruns îl îndemna mereu
În mersul ăsta singuratic, inuman? (Împăratul)
Cine să fie? Cine să fie?
Nici nu contează: lamentabil este faptul că lipsa spiritului critic, precum și o anume intenționalitate pot propaga astăzi legionarismul, descoperindu-i o așa-zisă față culturală. De înțeles la nivelul anului 1942, de înțeles activitatea anumitor cercuri ale exilului românesc postbelic, de respins în lumea noastră de astăzi.
Șiugariu este astfel un caz de poet inflaționat, care produce, la nivelul său și prin numele său, o imagine nefastă despre lumea literară de azi.
