”La pierderea speranței”, de Nicolae Prelipceanu
Editura Casa de Pariuri Literare, Seria „Poezie”, Colecția „Prezent”, București, 2012, 64 p.
Reputatul poet Nicolae Prelipceanu (n. 1942) consideră că a venit acum, la senectute, vremea pentru masca sau chiar tentația faustic-gotheană, în cheie autoironică: invocarea timpului, a clipei ce ar face bine să mai rămână, dacă se poate definitiv.
Mica tragedie a poetului provine însă din conștiința acetei imposibilități; nu că nu ar exista diavoli (citește: tentații) care să facă diferite propuneri, ci pentru că nu ar fi găsit culoarul potrivit de comunicare. Așadar, „nu te poți îneca / nu poți să dispari decît în propria ta vreme / ai ieșit la revedere nu se mai poate (…) / așadar mi-am pierdut orice speranță”.
Plăcerea cufundării în timp („noaptea stăruia de vreo două trei mii de ani”, pe curînd pe niciodată), cunoașterea unui suflet disipat („bucățele mici din care se va recompune peste veacuri / tabloul întreg”, judecata de acum), evocarea clipelor considerate fericite (aici vara 1991, într-o marți, dincolo 3 iulie 2006) arată și oscilațiile poetului: nu prea știe care e clipa fericirii, încearcă în volumul acesta să o localizeze, iar rezultatul este multiplu, vag și ubicuu. Dar faptul că există acea clipă este indubitabil, așa cum nu se poate perpetua acea clipă, „atât de frumoasă”. De aici, conștiința sfârșitului, angoasa estetizată, în diferite forme, de la dezamăgire la căderea în uitare (chiar și plaja nudiștilor de la 2 mai, după cum ne asigură într-o poezie, a intrat în regatul uitării).
Este, în fond, după cum ne asigură chiar autorul pe coperta a IV-a, o atitudine ce îl definește încă din vremea începuturilor (de la debutul cu Turnul înclinat, 1966), situarea firească a oricărui personaj damnabil, cum pare a fi ludicul Prelipceanu.
Atentul comentator al vieții politice (multă vreme semnatarul unor editoriale în România liberă), managerul cultural (diriguitor al revistei Viața românească), în fine (sau în primul rând!) poetul Prelipceanu se uită acum cu simpatie spre cei ce vor veni (o explicație pentru alegerea editurii Casa de Pariuri Literare), dar și cu luciditate, după cum spune, deloc inocent, în al său exercițiu de disperanță, cu o grafie specială: „paștemurgule iarba de mâine azi e foarte departe”.
Preferăm de multe ori să ne hrănim cu iluziile viitorului, cu promisiuni, în timp ce prezentul este fad și inconsistent; în acest fel visăm mai degrabă la o clipă „care să rămână”, iar felul în care Prelipceanu universalizează dă de multe ori de gândit, pentru că în absența iraționalului, a speranței, rămâne intelectul, luciditatea. Și este bine că se întâmplă astfel.
1 comment