”Fotoliul verde. Antologie de poezie 1971-1995”, de George Almosnino
Editura Paralela 45, Colecția „Biblioteca românească”, Pitești, 2013
Ediție îngrijită de Nora Iuga, Cuvânt-înainte de Eugen Negrici, Postfață de Gheorghe Grigurcu și de Nora Iuga
Lui George Almosnino (1936-1995), poet de expresie neomodernistă cu o personalitate aparte (cu origini sefarde, într-o societate precum cea românească din anii 1950-1960, anii tinereții), rolul inadaptatului îi pare destinat.
Veșnic căutător, modest vînzător de carte din specia anticarilor în viața reală, Almosnino revine astăzi în atenție prin acest Fotoliu verde, reluare a ediției retrospective din 1999, Marea liniște, la care se adaugă acum rîndurile criticului Eugen Negrici („Cuvînt-înainte”) și o scrisoare a Constanței Buzea („Către Nino”, 1999). Dar cea mai importantă noutate este perspectiva Norei Iuga (n. 1931), poeta soție poetului: o confesiune de peste 50 de pagini despre „Nino”, rememorând momente din viața misterioasă și abjectă a poetului, ce tinde să devină un fel de paradigmă pentru viața de poet: absențe în momentele cele mai faste (cu casa plină de prieteni ce îi sărbătoreau aniverarea, poetul fuge și nu se întoarce decât după plecarea ultimului oaspete), cruzimi patologice (omorârea puilor de pisică pe măsură ce se nășteau, într-un borcan mare, plin cu apă), boemă divizată de vodcă și de pokerul „doimaiot”.
Structural boem, George Almosnino devine un personaj al Norei Iuga; publicând în timpul vieții doar 4 volume (Laguna, 1971; Nisipuri mișcătoare, 1979; Omul de la fereastră, 1982; Poeme din fotoliul verde, 1984), cel de-al cincilea, Marea liniște (1995), este un volum postum: ultimă voință a autorului dar și primă intenție a editoarei. Acestuia i se adaugă deci cele două antologii concepute de poeta Nora Iuga (prima reia titlul ultimului volum, a doua este cea de față), ce au creat, cu minuție și bucurie, un alter-ego, pe care îl însoțise, așa cum declară, deja vreme de 35 de ani ai vieții lor comune.
Poezia lui Almosnino se naște într-o o atmosferă dezolantă, cu unele aspecte de imagerie socio-afectivă: ici o femeie singură ce îngroapă cu vîrful pantofului în noroi cîteva bilete de autobuz perforate, dincolo de înșiră pe bulevarde vitrinele goale – toate acestea se prelungesc și în singurul volum de după 1990, Marea liniște, unde se pot parcurge „peroane goale”, dar și organice „canale obscure”. Poet miniatural, nu atât spațiul îl definește, cât intensitatea sa, pe care o poate exprima atroce: „singur poetul cu micile lui nevertebrate pe care le hrănește / noapte de noapte” (oglinda, III, din volumul Poeme din fotoliul verde, 1984).
Și titlul volumului spune totul despre acest interior doar aparent confortabil: „fotoliul verde” (ce apare în 1984, dar este reluat și acum) este un simbol al liniștii abolite de teroare, din moment ce dintr-un vieme poate ieși un elefant (oglinda, I), al dubiului ce se răsfrânge asupra existenței: cum poți să fii poet? Sau, mai simplu, cum poți să fii?
În procesul de receptare al poetului, urmărit cu trudă de antologatoare în tabelul cronologic al acestei ediții, trebuie semnalată rivalitatea și deopotrivă convivialitatea cu grupul oniric: cu venerație sub autoritatea lui Miron Radu Paraschivescu, poetul care i-a formatpe Almosnino și pe Nora Iuga, autorul Fotoliului verde este compătimit că nu a putut publica volume, în timp ce Dimov ar fi putut să o facă practic oricând. Dincolo de aceste rivalități, iată, nestinse, ce dau farmec lumii literare, antologia de față este un gest de pietate, dar și de construcție a unei personalități a poeziei noastre de odinioară.
