”riduri”, de Mihail Vakulovski
Editura Casa de Pariuri Literare, Seria „Poezie”, Colecția „Falanga basarabeană”, București, 2013, 82 p.
Prefață de Dumitru Crudu
Trece doar timpul și exasperarea comună omului își face din ce în ce mai mult loc în viață: eu la 30 de ani; la 38 de ani – între oglinile strâmbe din copilărie; [„speranța de viață la bărbați e de 57 de ani”] – iată câteva dintre titlurile poeziilor, ce vor să fixeze un moment, o vârstă, dacă se poate pentru totdeauna.
Sau, acum, poetul se privește cu îngăduință, considerându-se vrând-nevrând un soi de elefant (a se vedea coperta) ce tropăie și nu își află un loc. Un soi de clasic ce se miră cum a ajuns „atât de clasic”?
Mihail Vakulovski nu știe ce să aleagă (și poate nici nu îl interesează), își pune în scenă aceste dileme, într-un spirit mereu tânăr. Garanția o dă Dumitru Crudu, cel ce semnează prefața (O poezie debordând de vitalitate), vechi inițiator al fracturismului, latura novmizerabilismului necesar într-o literatură poate prea preocupată să recupereze sertare, acum 10-15 ani, când a început povestea.
Iar poetul e conștient de toți anii care au trecut și rămâne, e admirabil, rămâne fidel esteticii inițiale; „adresa mea e urss”, clama în autobiografia din volumul de debut Nemuritor în păpușoi (1997), iar acum se întoarce la „când eram mic (…) mă gândem că o să fac șofer de KAMAZ / să apăs pe gaz / noapte de noapte”. Concluzia: „drumurile țării în care m-am născut / ea a dispărut / iar eu / încă-i ascult / muzica” (țara în care m-am născut ca muzica pe care o ascult). Dar, dacă în 1997 era exasperat de adresă, acum e bucuros că se mai află aici, „la adresă”: o deplasare solară de la o temă politică, resimțită apăsător, către o temă în special existențialistă.
O poezie despre trecerea timpului, în stilul acid al lui Mihail Vakulovski, cu amintiri cu „gemenii Baștavoi”, cel tânăr și cel de acum, mai în vârstă, pe care îi întâlnește undeva pe stradă, în aceeași zi, cu amintiri și despre Bodiu, și despre Mușina, maeștrii săi brașoveni de la care nu a învățat brașoave, atâtea și atâtea figuri ale Tatălui, în fond, imaginea tutelară care îl obsedează iar și iar. Este o identitate esențială, ce se compune din figurile tuturor taților lui Vakulovski: și cel real, care nu mai este, și cei care l-au crescut în poezie, și cel imaginat, și cel care se consideră că este. Multe chipuri, între care e imposibil să nu te regăsești.
