Alți veleitari: Antologia „Limba noastră cea română”, de Ligya Diaconescu

Antologia „Limba noastră cea română”, de Ligya Diaconescu

StarPress 2014, Editura Olimpias, Galați, 2014, 244 p.
Prefață de Al. Florin Țene

Antologia Lygiei Diaconescu („Limba noastră cea română”) este o colecție ce adesea duce cu gândul la un mecanism pe care îl descrie Umberto Eco în Pendulul lui Foucault; o editură poate prospera doar dacă flatează, doar dacă integrează numele unor autori într-un context valoric sigur, dacă îi publică pe anonimi, într-un dicționar, să zicem, alături de clasici, pentru a le cere apoi bani nu clasicilor (că nu mai sunt…), ci anonimilor contemporani. Se poate și doar dacă realizezi o operă cu anonimi, cu condiția să plătească: atât locul lor în Panteon, cât și un număr de exemplare. Aceasta e ușa din spate. Pe ușa din față pot intra principiul, valoarea etc.

Nu există astfel niciun risc, s-ar zice, de a ieși cumva în public, cu adevărat, astfel de producții: ele au circuit închis, pseudoautorii fiind spoliați de un editor oarecum abil și cu foarte mult timp liber. Pentru cazul în care publicul larg s-ar putea întâlni cu astfel de autori, am să dau citate în special din CV-urile autorilor, pe care și le trec cu multă mândrie înaintea producției lor.

Și sunt autori: vreo sută, cuprinși în 244 de pagini A4, sub coordonarea lui Al. Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor Români, organismul-oglindă al veleitarilor care nu au putut intra în circuitul profesionist; de altminteri, pare că Țene se ascunde în spatele Lygiei Diaconescu, pentru că înregistrează într-un cuvânt înainte, cu vădită satisfacție, apariția acestei „pietre” la „temelia Marei Catedrale a Literaturii Române”, majoritatea autorilor fiind membri ai Ligii Scriitorilor Români, culeși de pe toate meridianele.

Având în vedere și această Catedrală Literară a Neamului, apar „enoriașii” (ca să continuăm metafora prefațatorului); astfel, la p. 73, un autor spune cu mândrie: „posibilă publicare a unor lucrări de proză scurtă în revista Contemporanul – circa 2003 (datorită amânărilor nu a mai urmărit evoluția acelor lucrări)”. Preponderent sunt profesori de fizică, de matematică, de română ș.a. ieșiți în genere la pensie, care au dat în patima versurilor cu rimă, foști directori de școală, cu aceeași patimă.

Motivul pentru care doamnele folosesc în genere două nume (cel dinainte de căsătorie și cel de acum), spune Eco în același roman, este de a fi cunoscute atât de vechii prieteni (vechiul anturaj), cât și de cel de acum; astfel, culmea-culmilor, întâlnim nume de autoare precum: „Ana Cristina Popescu (fostă Mâțu)”. Un autor care se laudă cu profesiile părinților, apoi ale fratelui și cumnatei, despre sine adăugând doar că e inginer la o firmă din urbea X… O învățătoare nu ne spune exact când s-a născut, din cochetărie, dar ne asigură că a văzut lumina zilei în Iași, „capitala Moldovei lui Ștefan cel Mare și Sfânt”. Alții își trec în CV-ul premergător toate cursurile pe care le-au absolvit, inclusiv cele de calculatoare sau de „primul ajutor” ( a se vedea p. 112). Onest este și cel care se recomandă „profesor de liceu până la pensionare, apoi de doi ani am trecut la preocupări literare”. Uneori, în această mare de veleitari, se întâlnesc și unele nume de scriitori profesioniști (Cristiana-Maria Purdescu, Mariana Zavati, Alexandru Anca), cu o vizibilitate mai mică însă, sperând astfel la o circulație mai amplă; este combinația necesară pentru ca un astfel de volum să fie nociv din punct de vedere cultural, atunci când ar cădea în mâinile necunoscătorilor.

Nici pe departe literatura română nu se exprimă prin astfel de antologii dubioase, care nu fac decât să gâdile orgolii și să umple unele buzunare; sunt balastul sau partea întunecată a literarului, care nu fac decât să dea o imagine a ambițiilor unor oarecare, exprimate chiar cvasi-instituțional (Liga Scriitorilor Români are filiale în diferite zone tradiționale ale țării, după cum aflăm din prezentările autorilor, încercând astfel să se substituie, la nivelul acesta, Uniunii Scriitorilor).

Iar numărul lor – legiune.